Mergem cu picioarele mele!

În copilărie, am avut un prieten pe nume Ștefăniță. Era un băiat blând, cu ochi albastru-gri ca cerul înainte de furtună și gene lungi, aproape ireale, de parcă fuseseră desenate cu migală de un pictor iscusit. 

Ștefăniță nu putea alerga cu noi pe străzile prăfuite ale copilăriei și nici nu putea să se piardă prin pădurile de la marginea orașului, fiindcă o injecție făcută greșit îl condamnase la un scaun cu rotile. Cel puțin, așa mi se spusese, iar eu acceptasem această explicație fără să o înțeleg pe deplin.

Universul lui era mic și tăcut, limitat la casa în care locuia, la pereții care-i știau toate gândurile și la familia lui, care îl iubea nespus. Rareori ieșea din curte, pentru că ceilalți copii, cu energia lor nesfârșită, nu puteau sta locului. Se pierdeau prin oraș, alergând până se însera. Ștefăniță nu putea ține pasul cu ei. Însă eu... eu voiam să fiu alături de el. Nu din milă, ci dintr-un soi de nevoie adâncă, dintr-un instinct de a-i aduce un strop de bucurie, de a-l face să se simtă parte din lumea noastră.

Îmi plăcea să-l fac să râdă. Să-i spun povești, uneori născocite pe loc, alteori citite din cărți, cu voci schimbate și accente exagerate. Îi împodobeam căruciorul cu flori, cu plușuri, cu orice mi se părea vesel și colorat. Mâncam împreună, cântam, ne plimbam pe lângă casă, găsind aventuri chiar și în cele mai mărunte lucruri.

Privind înapoi, poate că eram o pacoste pentru el - o vijelie de copil vorbăreț, care nu-i dădea prea multe momente de liniște. Dar Ștefăniță râdea. Și pentru mine, râsul lui era cel mai frumos sunet din lume.

Într-o zi, copiii de pe stradă au hotărât să plece într-o excursie la cules de fragi. Soarele ardea blând, iar aerul mirosea a iarbă proaspătă și a vacanță. Glasurile lor răsunau pline de nerăbdare, povestind despre dealurile pline de fructe roșii și dulci.

— Vrei să mergem? l-am întrebat pe Ștefăniță, cu inima strânsă, dar și cu o licărire de speranță. Știam cât de mult își dorea să fie și el parte din aventurile noastre. Le asculta mereu relatate de alții, cu ochii mari și visători, ca și cum, în tăcere, le trăia și el.

M-a privit cu tristețe și și-a coborât ochii spre picioarele care nu-l mai ascultau.

— Cum să mergem așa? a șoptit, cu glasul împovărat de neputință.

Atunci, fără să stau pe gânduri, am rostit cu o certitudine de nezdruncinat:

— Mergem cu picioarele mele!

Și am mers.

Nu am realizat, în entuziasmul meu, cât de greu urma să fie. Locul ales de ceilalți copii pentru culesul fragilor nu era deloc accesibil, iar eu nu mă gândisem decât la bucuria lui, nu și la greutatea drumului. Dar nu conta. Cu toată puterea de care eram în stare, am tras și am împins căruciorul lui Ștefăniță peste dealuri și prin poteci înguste, cu inima plină de dorința de a-i oferi și lui o zi de neuitat.

Încă aud în minte râsetele noastre amestecate cu cele ale copiilor, țipetele de veselie, foșnetul ierbii sub roți și sub pași, mirosul dulce de fragi copți, soarele care ne încălzea obrajii și norii care păreau să ne zâmbească de sus.

Când, în cele din urmă, am ajuns acasă, eram epuizată. Fiecare mușchi al meu protesta, dar sufletul meu era ușor, împlinit.

Pentru că, deși picioarele lui Ștefăniță nu merseseră, sufletul lui zburdase.

L-am încurajat mereu, sperând din tot sufletul că, într-o zi, va putea merge din nou. De fiecare dată când îmi spunea, cu resemnare, că nu va mai putea umbla niciodată, îi răspundeam cu aceeași convingere nestrămutată:

— Ba da, o să vezi! Și până atunci… mergem cu picioarele mele oriunde vrei!

Uneori, nu doar trupurile se împiedică și rămân neputincioase. Și sufletele oamenilor pot deveni invalide, rănite de dezamăgiri, trădări sau vise frânte. Se sting încet, își pierd curajul, încrederea și dorința de a mai păși înainte. Rămân acolo, în nemișcare, ca niște păsări care au uitat că aripile lor sunt făcute să atingă cerul.

Dar știu… știu că fiecare suflet rătăcit, istovit, va întâlni la un moment dat un alt suflet - unul puternic, plin de lumină - care să-l sprijine, să-l ridice și să-l învețe din nou să meargă. Un suflet care va întinde mâna și va spune: „Mergem cu picioarele mele până când îți vei aminti că și tu poți zbura.”

Și atunci, încet, pas cu pas, acel suflet uitat de speranță va învăța din nou să zburde, să râdă, să iubească.

Cu drag, pentru toți cei care, într-un fel sau altul, nu mai pot merge…