Povestea cărții Fluturi

Pentru că mulți s-au întrebat cum a ajuns cartea Fluturi să cunoască un asemenea succes, vreau să vă spun povestea ei. O poveste care a început cu mult timp înainte ca ea să prindă contur între coperțile unei cărți.

Primele ei fragmente au fost așternute aici, pe acest blog. Scriu aici din 2010, iar blogul meu, care se numea înainte Insomnii (ulterior l-am denumit Irina Binder) a devenit de-a lungul anilor refugiul meu, locul unde îmi las gândurile să respire, un jurnal deschis lumii, deși, în esență, el rămâne cel mai sincer dialog al meu cu mine însămi.

Am ținut un jurnal de când am învățat să scriu. La început, la îndemnul tatălui meu, notam zicale care îmi plăceau, poezii, versuri din cântece ce-mi răsunau în suflet și… programul pedepselor pe care le primeam în copilărie. 😊 Apoi, treptat, jurnalul meu a început să prindă viață, să devină un loc unde îmi ascundeam frământările, bucuriile, visele, scrisorile nerostite către oameni care nici nu bănuiau că le-am scris vreodată. Și frustrările, desigur. 😁

În 2010, am prins curaj și am început să public aici, pe blog, fragmente din acest univers lăuntric. Și pentru că aveam o poveste frumoasă de spus, mi-am dorit să o împărtășesc. Cei care mă citesc încă de la început își amintesc, poate, că le-am vorbit despre o carte pe care visam să o scriu – Fluturi. Îmi era clar că editurile nu publică autori necunoscuți, așa că mi-am propus să tipăresc doar câteva exemplare, ca să le ofer oamenilor dragi, ca pe o bucățică din sufletul meu.

Dar Fluturi nu era doar un vis al meu. Era o promisiune. O promisiune făcută cuiva foarte drag. Și unele promisiuni trebuie împlinite, indiferent de obstacole.

Povestea Fluturi era bine păstrată în jurnalul meu, ca un secret tainic al sufletului. Apoi, într-o zi, mi-a trecut prin minte să o împărtășesc, nu în întregime, ci în mici fragmente publicate pe blog. Așa am făcut, fără să îmi imaginez ce avea să urmeze.

În scurt timp, am fost copleșită de mesaje. Mii de cititori îmi cereau continuarea, mă rugau să mai postez din poveste și să o transform într-o carte adevărată. „Bine, voi publica…”, mi-am spus, aproape fără să cred cu adevărat în asta. Am început să mă interesez despre procesul publicării unei cărți și, cum era de așteptat, am descoperit nenumărate mărturii descurajatoare. Peste tot citeam că editurile nu publică autori necunoscuți, că doar persoanele publice au șanse, că ușile editurilor rămân ferecate pentru cei care nu au deja un nume și o carte „wow”.

Recunosc, m-am descurajat fără să încerc măcar. Nu renunț ușor la visurile mele, dar nici nu mă arunc orbește în necunoscut. Mi-am spus că, dacă Dumnezeu vrea ca această carte să fie publicată, atunci își va găsi drumul spre lume. O prietenă m-a tachinat: „Aștepți cumva să trimită Dumnezeu manuscrisul la edituri?”

Dar care manuscris? Eu aveam doar trei caiete groase, pline cu amintiri, și o poveste care trăia mai mult în inima și în mintea mea decât pe hârtie. Am continuat să postez, din când în când, câteva fragmente, pentru bucuria cititorilor.

Apoi, într-o zi, am primit un mesaj pe Facebook de la un editor. Nu-mi venea să cred când mi-a spus că ar vrea să-mi publice povestea. Însă entuziasmul mi s-a risipit rapid - editorul voia să modifice firul narațiunii, să adauge scene comerciale, să o transforme într-o poveste mai „vandabilă”. Nu. Povestea Fluturi nu putea fi rescrisă pentru a mulțumi cerințele pieței. Dacă avea să fie publicată, trebuia să rămână exact așa cum era - autentică, sinceră, născută din suflet, nu din calcule editoriale. Așa că am spus „Nu.” Eu, o necunoscută, refuzam prima ofertă de publicare.

Câteva luni mai târziu, am primit un mesaj de la directoarea Editurii ForYou, doamna Monica Vișan. Mi-a propus să-mi publice povestea.

„Chiar vreți să mă publicați pe mine? O necunoscută? Nici măcar nu am talent…”, am spus, fără să-mi pot ascunde îndoiala. Dar editoarea mi-a explicat ce vede în povestea mea și în felul meu de a scrie. A crezut în acel „altceva” pe care îl conținea cartea, în sinceritatea ei, în emoția netrucată. Am început să mă documentez despre editura ei și am descoperit un portofoliu impresionant. Atunci am știut: Fluturi trebuia să vadă lumina tiparului.

A durat câteva luni să leg povestea într-o formă coerentă. Răscoleam jurnalele, selectam fragmente esențiale, reconstruind firul narativ. Și retrăind toată povestea. Îmi amintesc că în perioada aceea casa mea era în plin proces de renovare – scriam printre mormane de praf, pe unde apucam, cu zgomotul mașinilor de găurit în fundal.

Când, în sfârșit, povestea a prins contur, i-am trimis-o editoarei cu emoție și nesiguranță. Mă așteptam să-mi sugereze modificări, să intervină, să îmi ceară să schimb pasaje, să îmbrac povestea într-o formă mai comercială, literară, mai atrăgătoare pentru piață. Dar nu.

A citit-o și mi-a spus simplu, cu convingere:

„E un jurnal. Iar în jurnale oamenii scriu orice – și amintiri, și frământări, și rețete de prăjituri, dacă așa simt. Nu trebuie să fie o capodoperă literară. Trebuie să fie autentică. Și asta este ceea ce face această carte atât de specială. Simt că va schimba ceva în lumea editorială, că va ajunge la inimile oamenilor, fiindcă are ceva rar întâlnit: naturalețe, sinceritate, emoție pură. Oamenii nu vor neapărat perfecțiune, ci adevăr. Și tu le-ai oferit asta.”

Acea discuție a schimbat modul în care mi-am privit cartea. Mi-a oferit curajul să cred în ea așa cum era, fără să încerc să o transform, fără să mă tem că nu se încadrează în tiparele consacrate.

Nu am scris Fluturi ca să fie o carte perfectă. Am scris-o ca să fie o carte vie. Și poate că tocmai asta i-a adus locul pe care l-a câștigat în inimile oamenilor.

Și asta a fost. Fluturi nu s-a dorit niciodată o operă desăvârșită, ci o mărturisire sinceră, o poveste scrisă liber, fără artificii, așa cum scriem cu toții în jurnalele noastre – nu pentru critici, nu pentru succes, ci pentru noi înșine.

Eram nerăbdătoare să public cartea și mi-am dorit ca ziua lansării să fie una cu semnificație, așa că am ales 12.12.12. Din cauza acestui detaliu, editura a fost nevoită să accelereze tot procesul într-un ritm nebunesc. Au scăpat, ce-i drept, câteva greșeli – dar greșeli am întâlnit chiar și în cărți celebre, așa că nu mi-am făcut prea multe griji. Ceea ce conta cu adevărat era că visul meu prindea contur și că puteam publica această carte chiar de ziua cuiva drag mie. Era mai mult decât o simplă carte, era un „dar” promis.

Nu m-am gândit niciodată la beneficii financiare. Cine și-ar dori să cumpere cartea unei necunoscute? Inițial, îmi doream doar 100 de exemplare, suficiente cât să le pot dărui oamenilor apropiați. Nu am visat niciodată la tiraje mari, la librării pline cu numele meu pe coperți.

Însă, când editoarea mi-a spus că dorește să tipărească 2.000 de exemplare, m-am panicat. „Vreți să rămâneți cu ele pe cap?”, am întrebat-o, cu sinceritate. Mi se părea o nebunie. Cine ar fi vrut să citească povestea unei necunoscute, scrisă fără pretenții literare, fără un nume consacrat în spate? Dar ea știa deja ceva ce mie îmi era imposibil să cred: Fluturi avea să fie un succes.

Și în doar câteva luni, cartea mea a ajuns în mâinile a mii de oameni, a fost citită, iubită, recomandată, iar în scurt timp a devenit cea mai vândută carte din România din ultimii 30 de ani. Un fenomen.

Astăzi, îmi văd cartea peste tot. Iar uneori, când mă plimb prin oraș, oamenii mă recunosc. De doi ani, Fluturi este pe primul loc în topurile de vânzări din librării. Și nu, nici măcar în cele mai îndrăznețe vise ale mele nu am sperat la un astfel de succes.

Ceea ce m-a surprins cel mai mult a fost varietatea oamenilor care mi-au citit cartea. Oameni diferiți ca vârstă, profesie, stil de viață.

Dacă aș încerca să scriu despre toate satisfacțiile pe care această carte mi le-a adus, aș putea scrie încă o poveste. O poveste despre oameni minunați pe care i-am întâlnit, despre miile de mesaje și fotografii primite de la cititori din toate colțurile lumii. Unii mi-au spus că Fluturi le-a schimbat perspectiva asupra vieții, că i-a făcut să își regândească prioritățile, să își dorească să fie mai buni, să trăiască mai frumos. Iar bucuria mea a fost și mai mare când am aflat că mii de oameni, mai ales adolescenți, au început să îndrăgească lectura datorită cărții mele.

Poate că povestea mea este una simplă. Poate că nu am deloc talent la scris. Dar ceea ce contează nu este cât de bine este așternut un text pe hârtie, ci ce simt oamenii citindu-l. Iar povestea mea a fost trăită. A adus schimbări, a emoționat, a trezit ceva în sufletele cititorilor. Și dacă ar fi reușit să bucure măcar un singur om, tot ar fi meritat să o scriu.

Nu am scris pentru critici. Și sunt conștientă că, probabil, i-aș dezamăgi. Dar ei nu ar trebui să aibă pretenții de la un om care nu a studiat literatura, care nu a crescut printre cărți și care nici măcar nu a dobândit un limbaj literar sofisticat. Am scris așa cum aș povesti celor mai buni prieteni. Fără artificii, fără pretenții, fără dorința de a demonstra ceva. Și cred că tocmai de aceea oamenii au primit cartea exact așa cum am oferit-o: cu tot sufletul.

Desigur, cartea mea a fost și criticată. Nu de specialiști în literatură, ci de cititori care nu au rezonat cu povestea, care au căutat defecte în loc de emoții, care nu au înțeles esența sau care pur și simplu nu s-au regăsit în ea. Un om de litere mi-a spus odată: „E imposibil să nu găsești nimic plăcut într-o carte. Iar cei care o demontează vehement, au clar un scop ascuns.” Așa am aflat că și în lumea literară există jocuri de culise, interese, intrigi, orgolii. Că disperarea după faimă și bani alterează chiar și acele caractere care ar trebui să fie un model de cultură și valori.

Dar nu pentru ei am scris. Și nici pentru succes. Am scris dintr-o nevoie profundă de a mă elibera, de a spune o poveste care mă ardea pe dinăuntru. Iar faptul că atâția oameni au primit-o cu inimile deschise este, pentru mine, cea mai mare răsplată.

Succesul meu nu a venit singur. A adus cu el și invidii, și atacuri, și oameni din trecutul meu care, dintr-o dată, și-au amintit că i-am supărat cândva. Dar mi-am asumat toate acestea. M-aș fi îngrijorat dacă, dintre sutele de mii de cititori, nu s-ar fi aflat și câțiva care să nu rezoneze cu povestea mea. Nu există carte care să placă tuturor.

Unii se văicăresc lamentabil că regretă că au citit cartea mea, dar uită un lucru esențial: cred că sunt singura scriitoare care a publicat un sfert din carte pe blog, pagină cu pagină, tocmai pentru ca oamenii să poată vedea cum scriu, să înțeleagă povestea și să aleagă în cunoștință de cauză. Nu am ascuns nimic. Am fost corectă. Nimeni nu a fost luat prin surprindere, nimeni nu a fost obligat să citească.

Ce mi se pare cu adevărat bizar este de ce acei oameni care s-au plâns atât de tare că nu le place cartea mea… au citit ambele volume? 😁Mă întreb: ce i-a determinat să continue, pagină după pagină, dacă le-a displăcut atât de mult?

Eu, dacă o carte nu mă prinde, o las deoparte fără regrete. Nu simt nevoia să o demontez, să o critic cu vehemență, să conving lumea să nu o citească. Pentru că știu că fiecare carte își are cititorii ei. Poate că nu a fost scrisă pentru mine, dar poate altcineva se regăsește în ea, poate rezonează, poate îi oferă exact acel ceva de care avea nevoie în acel moment al vieții.

Literatura este subiectivă. Emoția este subiectivă. Nimeni nu are dreptul să decidă ce merită sau nu să fie citit de alții. Și atunci, mă întreb, ce îi mână în această luptă pe cei care își consumă timpul încercând să convingă lumea că povestea mea nu valorează nimic? De ce să-ți pierzi energia cu o carte care, în mod logic, nu ar trebui să-ți mai trezească niciun interes?

Poate, în adâncul sufletului, i-a atins mai mult decât ar vrea să recunoască. Poate că nu au vrut să le placă, dar s-au trezit implicați, măcar puțin, în firul poveștii. Poate că, dincolo de cuvintele lor aspre, există o altfel de emoție – una pe care nu știu cum să o gestioneze.

Sau, poate, pur și simplu, succesul unei cărți trezește în unii dorința de a o demola. Dar, paradoxal, chiar și cei care o critică o citesc. Și asta, în sine, spune ceva.

Dacă ar fi să definesc într-un singur cuvânt tot ceea ce mi-a oferit Fluturi, acel cuvânt ar fi recunoștință. Recunoștință pentru fiecare cititor care a ales să-mi fie alături în această călătorie, pentru fiecare mesaj care mi-a umplut sufletul de emoție, pentru fiecare om care mi-a spus că s-a regăsit în paginile cărții și că l-a ajutat, l-a inspirat sau l-a făcut să privească viața altfel.

Niciodată nu mi-am dorit să devin un nume celebru, nici nu am visat la gloria literară. Am scris dintr-o nevoie profundă de a mă elibera, de a lăsa în urmă o mărturie sinceră a ceea ce am simțit, a ceea ce am trăit. Fluturi nu a fost un plan de carieră, nu a fost o strategie – a fost pur și simplu un colț de suflet transpus în cuvinte. Și poate că tocmai de aceea a ajuns atât de aproape de inima oamenilor.

Am înțeles că atunci când scrii din sinceritate, când lași deoparte teama de critică și orgoliul perfecțiunii, cuvintele tale își găsesc singure drumul către cei care au nevoie de ele. Și nu, nu mă amăgesc – știu că nu am talent deosebit la scris, că nu folosesc fraze elaborate și că, poate, unii ar spune că scrisul meu este simplu. Dar poate că exact această simplitate a făcut ca Fluturi să fie iubită. Oamenii nu caută întotdeauna opere perfecte, ci povești în care să se regăsească, emoții care să le vibreze în suflet, adevăruri care să le mângâie rănile nevăzute.

Și, deși am primit atâtea mesaje de apreciere, știu că nu toți vor înțelege sau vor accepta povestea mea. Și este firesc. Nu poți ajunge la fiecare suflet, așa cum nici un cântec nu poate fi pe gustul tuturor, nici un tablou nu poate fi iubit de fiecare privitor. Dar ceea ce contează este că, acolo, undeva, sunt oameni pentru care Fluturi a însemnat ceva. Și asta este suficient.

Pentru mine, povestea cărții Fluturi este una dintre cele mai frumoase experiențe ale vieții mele. Am câștigat prieteni pe viață, am întâlnit oameni extraordinari și valoroși, oameni pe care îi privesc cu admirație și recunoștință. Am avut ocazia să clădesc, să dăruiesc, să ajut – un vis pe care l-am purtat mereu în suflet, mai ales în acele momente în care m-am simțit neputincioasă în fața suferinței altora.

Dar cea mai frumoasă parte din toată această călătorie sunteți voi, cititorii mei minunați. Voi, cei care ați primit cartea mea cu inima deschisă, care mi-ați împărtășit gândurile și trăirile voastre, care m-ați copleșit cu frumusețea sufletelor voastre. Voi, de la care am învățat atât de multe lucruri bune.

Uneori, mă gândesc la ziua în care am publicat primul fragment pe blog. Dacă atunci aș fi avut curajul să privesc puțin în viitor, să văd unde mă va duce acest drum, poate că m-aș fi îndoit că un astfel de vis ar putea deveni realitate. Poate că nu mi-aș fi imaginat niciodată că o carte, scrisă fără pretenții, poate schimba ceva în viața cuiva. Dar acum știu.

Știu că fiecare cuvânt scris din inimă își găsește locul potrivit. Știu că fiecare poveste are rostul ei. Și mai știu că, indiferent de ceea ce va urma, voi continua să scriu, voi continua să împărtășesc fragmente din sufletul meu, pentru că în fiecare rând pe care îl aștern pe hârtie există o bucățică din mine – și poate, cine știe, o rază de lumină pentru cineva care are nevoie de ea.

Așadar, vă mulțumesc! Pentru că sunteți aici, pentru că m-ați citit, pentru că mi-ați fost alături în această călătorie minunată. Vă promit că povestea nu se încheie aici. Mai sunt multe de spus. Și de trăit.

Vă mulțumesc și vă asigur de toată prețuirea și dragostea mea! 💗

Aici găsiți detalii despre cartea Fluturi: FLUTURI - Irina Binder