De ce suntem atât de obosiți?

Nu munca ne obosește, nici alergătura continuă ca să rezolvăm toate lucrurile care sunt în seama noastră și nici responsabilitățile...

Ne obosesc oamenii triști fără motiv serios, nervoși întotdeauna și etern iritați, negativiști cu încăpățânare, împovărați de parcă toată greutatea lumii s-ar fi lăsat pe umerii lor, veșnic apăsați și tensionați din te miri ce și în general din obișnuință, fiindcă s-au educat să fie mereu nefericiți. Oamenii care au uitat să se bucure de viață și care se poartă de parcă toată lumea le e împotrivă, de parcă toți îi incomodează, de parcă nimic și nimeni nu este bun și frumos în viața asta. Inadaptații. 

Ne obosesc persoanele veșnic nemulțumite și bombănitoare, incapabile să trăiască frumos și să fie fericite așa cum sunt, cu ceea ce au, cu ființele care le stau în preajmă. 

Ne obosesc oamenii care selectează continuu și de obicei greșit, care pun etichete pe alții în grabă și superficial. 

Ne obosesc cei cu spirit critic, care privesc de sus, care râd mereu de cineva, care au mereu o părere negativă despre altcineva. Și sunt convinsă că, de fapt, părerea proastă despre ei înșiși, frustrările și complexele personale îi fac să vadă ceva în neregulă la toți ceilalți. 

Ne obosesc atâtea priviri încruntate, scrutătoare și suspicioase. Și ne obosesc discuțiile inutile, flecăreala despre alții, vorbăria care are ca scop doar defăimarea sau intriga.

Ne obosesc închipuiții moral, cei care judecă fără pic de bun simț hotărârile și deciziile altora, care se cred mai presus de toată lumea și care-și compară mereu calitățile și alegerile bune cu ale celorlalți, dar niciodată defectele și alegerile proaste când le aparțin.

Ne obosește ipocrizia cu care ne privim, cu care ne turnăm unii altora complimente gratuite și ne obosesc amabilitățile prefăcute.

Ne obosesc cei cu spirit polițienesc, care nu cred niciodată nimic, în fața cărora trebuie mereu să ne justificăm, care caută ceva urât în cele mai bune și mai curate intenții, imuni la frumos, la bunătate, la iubire. 

Ne obosesc oamenii care nu se bucură de nimic, pentru care totul este o povară și un motiv de văicăreală: munca, vremea de afară, traficul, pantofii incomozi, mâncarea, colegii, șeful, copilul, vânzătoarea din nu știu care magazin.

Ne obosesc cei care strică armonia din jur și care au o plăcere maladivă să tulbure pacea altor suflete.

Toți avem dureri și probleme. Absolut toți. Și niciunul dintre noi nu este perfect. Și-atunci, nu cumva ar trebui să fim toleranți unii cu ceilalți? Să ne imaginăm că anumite zâmbete de pe fața cuiva ascund de fapt lacrimi și grimase de durere, pentru că nu întotdeauna ne arătăm pe chip starea sufletească și pentru că nici nu purtăm fiecare câte o pancartă în mâini pe care stă scris pentru lume că suntem cu moralul la pământ, că avem temeri, că avem dureri, că avem nevoie să fim înțeleși, că ne-ar ajuta puțină blândețe, puțină considerație, puțină bunătate... 

Fragment din cartea Iubitelor mele prietene - de Irina Binder și Carmen Voinea-Răducanu