Nu sunt a lumii, sunt a mea

Am învățat, în timp, că nu trebuie să mă justific pentru alegerile mele, pentru tăcerile mele, pentru momentele în care îmi iau timp doar pentru mine. Și, totuși, sunt oameni care par să creadă că le sunt datoare cu răspunsuri, cu atenție, cu prezență continuă. Mă întreabă de ce nu am sunat, de ce nu am răspuns la un mesaj, de ce nu le-am spus și lor despre lucruri mărunte, de parcă viața mea ar trebui să fie un calendar deschis, disponibil oricui.

Dar adevărul este simplu: nu datorăm nimic nimănui. Avem doar o datorie morală - să fim corecți, să respectăm oamenii, dar și acest respect trebuie meritat, nu impus. Nu suntem obligați să oferim timpul nostru, energia noastră, grija noastră cuiva doar pentru că așa crede el că i se cuvine. Nimeni nu are dreptul să ne consume resursele interioare, să ne epuizeze cu cereri și pretenții absurde, să ne tulbure liniștea doar pentru că nu știe să trăiască altfel decât punând poveri pe umerii altora.

Sunt obositori oamenii care mereu cer, care mereu așteaptă, care mereu sunt nemulțumiți. Cei care se supără dacă nu le răspunzi imediat, cei care îți numără fiecare gest și fiecare cuvânt doar ca să găsească un motiv de reproș. Sunt obositori cei care joacă mereu rolul victimei, cei care bombăne, critică, se plâng, dar nu fac nimic să își schimbe viața. Sunt obositori cei care cred că lumea trebuie să le stea la dispoziție, fără să ofere nimic în schimb.

Și eu am ajuns să mă simt secătuită de oameni care niciodată nu sunt mulțumiți, care cer mereu mai mult, care se hrănesc din eforturile altora fără să aprecieze. M-am săturat de cei care mă trag în toate direcțiile, care mă sufocă cu așteptările lor, care cred că trebuie să fiu mereu acolo, să le ofer, să le răspund, să îi ascult, fără să se întrebe vreodată ce simt eu, ce am eu nevoie, ce mă bucură sau mă apasă.

Dar gata. Am înțeles, poate mai târziu decât ar fi trebuit, că nu sunt aici pentru a mulțumi pe toată lumea. Nu mai am timp de explicații inutile, de justificări fără sens, de eforturi supraomenești pentru oameni care nu știu să aprecieze.

Bunătatea, prietenia și iubirea sunt daruri, nu obligații. Se oferă din suflet, nu se cer, nu se impun. Și eu aleg să le ofer doar cui le merită, doar când simt, doar când vreau. Am obosit să mă irosesc pentru cei care nu știu decât să ceară.

Sunt a mea, nu a lumii. Și singurele datorii pe care le am sunt față de mine. Pentru că nimeni nu trăiește în locul meu, nimeni nu duce luptele mele, nimeni nu îmi știe greutățile și durerile, fiindcă eu nu le arunc în sufletul nimănui. Dacă nu mă plâng mereu, dacă nu cer atenție, nu înseamnă că viața mea este perfectă.

Așa că, vă rog, încercați să aveți așteptări rezonabile de la ceilalți. Nu vi se cuvine nimic doar pentru că voi credeți că ar trebui să vi se ofere. Și, mai ales, învățați să respectați timpul, limitele și viața celor din jur.