Amintiri dulci

Azi am fost la Starbucks cu o prietenă dragă și am mâncat o prăjitură. Bine, eu sunt la cură de slăbire, iar ieșirea nu era programată. Irina nu s-ar fi atins de prăjitura aceea, dar o am mereu și pe Liliana cu mine (mă cheamă și Liliana), iar ea nu refuză nimic dulce. Liliana e partea rea din mine (pofticioasă, lipsită de ambiție și perseverență) pe care Irina o cară mereu după ea... Dar, nu despre lupta dintre cele două vreau să vă vorbesc, ci despre altceva. 

Savurând acea prăjitură mi-am amintit de prima mea călătorie în Germania. Când am intrat pentru prima oară într-o cofetărie de acolo, am avut impresia că sunt într-un paradis. Eram o copilă. Nu mai văzusem atâtea prăjituri, iar torturile acelea minunate, tăiate ca să se vadă ce minunății zăceau în ele, mi se păreau fantastice. Eram cu tata și cu fratele lui. Cu "doi moși", așa cum îmi plăcea să le spun pe atunci, în glumă. 

Unchiul meu mi-a spus să aleg ce prăjitură vreau cel mai mult. Misiune imposibilă. Aș fi ales tortul plin cu căpșuni pe deasupra, cel pe care era un strat gros de caramel și ceva migdale, altul plin cu frișcă și fructe de pădure... Eram zăpăcită. Le-aș fi ales pe toate. 

Văzându-mă nehotărâtă, dar fascinată de vitrina plină cu bunătăți, tata mi-a spus: "Alege care te atrage mai mult acum și îți promit că vom veni în fiecare zi până vom pleca înapoi în România, ca să le încerci pe toate." Parcă mi-ar fi promis Paradisul. 

S-a ținut de cuvânt. Cu toate că mătușa mea avea mereu câte un desert acasă, noi doi plecam în fiecare după-masă la o plimbare cu oprire la cofetăria aceea. Am încercat toate torturile și toate prăjiturile. Mergeam pe jos câțiva kilometri până la cofetărie și înapoi, dar tata, deși avea 64 de ani și cancer, nu s-a plâns niciodată de oboseală. Desigur, eu nu știam că avea cancer.

Când am ajuns în Germania, eu și tata am primit în dar de la unchiul meu câte o sumă egală de bani ca să ne cumpărăm ceea ce ne doream. Fiecare dintre noi și-a făcut planuri să-și cumpere ceea ce voia. Eu voiam adidași și alte nebunii, tata lanțuri pentru o drujbă și alte lucruri care nu se găseau încă în România. 

După câteva zile de mers la acea cofetărie, am realizat că tata plătea din banii lui, primiți în dar pentru cumpărături. 

"Dar tu mai ai bani să îți iei ce îți trebuie?", l-am întrebat pe tata. 

Și mi-a spus că nimic nu-i trebuie mai mult decât să mă vadă pe mine bucuroasă. 

În ultimele zile de vacanță, am văzut într-o vitrină un ceas de mână. Nu știu de ce mi-a cășunat atât de tare pe ceasul acela, dar îl doream enorm. Poate că îmi plăcea pentru că era deosebit de alte ceasuri obișnuite. Niciodată nu aș fi îndrăznit să-i spun unchiului meu că îmi plăcea acel ceas, fiindcă eram conștientă și recunoscătoare că îmi dăduse deja destui bani și îmi oferise o vacanță de două luni. N-aș fi vrut să creadă că îmi doream mai mult. Dar tata a observat că admiram acel ceas de fiecare dată când treceam pe lângă vitrina în care era expus. 

"Chiar îți place ție ceasul ăla?", m-a întrebat tata. 

Nu i-am spus că îmi plăcea enorm, dar nimeni nu mă cunoștea mai bine decât tata. 

Eu îmi cheltuisem deja banii primiți de la unchiul meu. Îmi cumpărasem haine, adidași și câteva daruri pentru mama și alte persoane dragi. Îmi mai rămăsese o sumă de bani insuficientă pentru acel ceas și l-am întrebat pe tata dacă nu-i voia el, ca să-și cumpere ceva ce își dorea. "Ai cheltuit atât de mult pe prăjituri..." i-am spus. 

Nu am fost atentă dacă tata și-a cumpărat ceea ce îi trebuia, fiindcă ieșise de câteva ori în oraș și fără mine. Mi-a spus atunci că are destui bani și că ar trebui să-mi iau dulciuri sau altceva cu banii care îmi mai rămăseseră. Și așa am făcut. I-am cumpărat lui un briceag roșu la care se uitase în treacăt, într-un magazin. 

Ne-am întors în România cu trenul. Am o poză de atunci și numai când o văd realizez cât de bolnav și de istovit era tata. Avea riduri adânci și era foarte slab. Acum realizez că pentru el nu era simplu să meargă kilometri pe jos, uneori prin căldură... dar nu s-a plâns niciodată. Mi-l amintesc mereu cum spunea că nu se plânge niciodată fiindcă asta nu-i alină durerile, ci doar îi întristează pe ceilalți. 

Pe tren am povestit cu tata câte în lună și în stele. Vorbeam foarte mult! Bietul tata... 

Am ajuns să povestim și despre ceea ce ne-am cumpărat. Mi-am amintit de briceag și i l-am dăruit. S-a bucurat ca un copil. L-a desfăcut, a testat cuțitașele, era încântat că poate desface și conserve cu el. 

"Tu ți-ai cumpărat tot ce ți-ai dorit?", m-a întrebat tata.

Și mi-am amintit de acel ceas frumos pe care știam că nu aveam să-l văd vreodată pe mâna mea. 

"Da.", am spus. Mințeam. 

Tata mi-a zâmbit ca și cum știa că mințeam și a luat gentuța lui veche din piele tocită, din care a scos o cutie frumoasă, pătrată. Mi-a întins cutia, pe care am luat-o curioasă, dar convinsă că acolo se afla ceva ce își cumpărase el și ce voia să-mi arate. 

În cutie se afla ceasul pe care mi-l dorisem atât de mult. Tata mi-l cumpărase, cu toate că acel ceas costa aproape cât toată suma pe care o primise de la unchiul meu, minus prăjiturile pe care le mâncasem la cofetărie. Atunci am realizat că tata nu își cumpărase nimic pentru el. Nu știam dacă să mă bucur pentru acel ceas pe care mi-l dorisem atât de mult sau să regret că tata nu își cumpărase nimic. 

Acum știu că tata cumpărase tot ce și-ar fi putut dori: multe bucurii pentru mine. Bucurii care durează și azi, fiindcă amintirile sunt eterne. Amintiri dulci și o lecție frumoasă de viață. O lecție despre putere, despre dăruire, despre sacrificiu, despre dragoste. 

Ar trebui ca atunci când voi fi nefericită, când voi simți că nu am nimic și pe nimeni, să-mi amintesc că am avut cândva TOTUL.