Despre un om diferit

„Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte. Abia după moarte este pomenit sau dat uitării.”

- Regina Maria a României

   

Când eram copil, în oraşul meu trăia un tânăr poreclit „Ciungul”. I se spunea aşa din cauza unui defect pe care îl avea la o mână, cauzat de un accident nefericit în care suferise o arsură foarte gravă care-i incapacitase mobilitatea braţului. Accidentul se petrecuse când era adolescent şi fiindcă băiatul nu era suficient dezvoltat mintal, copii îl batjocoreau adesea şi îl supuneau la tot felul de încercări teribiliste. Când şi-a ars mâna fusese pus să scoată un obiect dintr-un foc, iar el nu a ezitat şi a băgat mâna să salveze acel lucru. Încrederea lui în oameni a fost mai mare decât teama de accident.

Nu a fost scutit toată viaţa de răutăţile lumii. Era stigmatizat de societate, care îl considera diferit. Muncea cu ziua pe la casele oamenilor, ajutând la grădinărit, la cosit, la construcţii, orice se găsea, ca să îşi câştige o bucată de pâine şi o porție de mâncare caldă.

Îmi aduc aminte că toţi cei pe la care lucra cu ziua îi dădeau să mănânce afară, în curte, şi numai tata îl punea să mănânce cu noi la masă…

Pe noi ne ajuta cu grădina, iar mie îmi aducea mereu trandafirii tăiați ca să-i pun în vază.

Copiii râdeau de el, iar adulţii îl batjocoreau adesea fiindcă era credul şi prostuţ... Nu numai o dată am văzut cum era batjocorit, bătut fără motiv, exploatat, jignit, umilit... Necruţătoare lume, necruţătoare soartă...

Într-o zi, a izbucnit un incendiu la o casă aflată la marginea oraşului. Vecinii s-au adunat ca la spectacol şi priveau flăcările care cuprindeau din ce în ce mai mult din casă, dându-şi cu părerea, dar neacţionând. La un moment dat a apărut şi Ciungul şi, fără a sta pe gânduri, a intrat în curte şi a spart uşa casei. Oamenii strânşi acolo, care priveau totul cu mirare, l-au văzut după puțin timp deschizând un geam şi ieşind printr-un fum negru şi dens. Avea în braţe un copil mic, de vreo 2 ani, pe care l-a lăsăt jos pe fereastră. După câteva clipe, a ieşit pe uşa casei ţinând în braţe o fetiţă de vreo 5 anişori . A salvat atunci două vieţi, sub ochii miraţi ai oamenilor „normali”...

Este povestea unui Om respins şi batjocorit de o societate care nu le dă nicio şansă oamenilor bolnavi, oamenilor cu dizabilităţi, oamenilor cu nevoi speciale... şi când spun nevoi speciale, mă refer la nevoia lor de a fi acceptaţi de noi, ajutaţi, respectaţi, încurajați şi iubiţi...

Mi-l amintesc pe Ciung mâncând mereu alături de câinele lui, de care era nedespărţit. Întotdeauna îi dădea mai întâi câinelui din mâncarea lui şi abia apoi mânca şi el...

Nu știm niciodată ce erou se ascunde într-un om pe care obișnuim să îl desconsiderăm în baza criteriilor noastre superficiale... Nu am înţeles niciodată de ce este mai uşor să oferi batjocură decât respect, lovituri în loc de mângâieri, dispreţ în loc de iubire...

Ce păcat că sufletul oamenilor nu este la vedere! Poate că aşa am fi mai buni și mai blânzi cu cei pe care nu avem răbdare să-i cunoaștem, nici putere să-i înțelegem și nici înțelepciune să-i acceptăm și să-i iubim...

Cu multă dragoste, pentru toți oamenii diferiți.

Fragment din Cartea Insomnii