Oamenii sunt atât de frumoși când sunt fericiți!

Am fost recent la un restaurant, bucurându-mă de compania unor oameni dragi, pe terasa răcoroasă. Printre conversații și râsete, privirea mi-a fost atrasă de un cuplu care dansa pe una dintre aleile terasei. Nu era un restaurant cu ring de dans, dar lor nu le păsa. Se țineau strâns în brațe, plutind în lumea lor, de parcă restul lumii nici nu exista.

Erau frumoși. Erau vii. Și m-am bucurat pentru ei. Pentru libertatea lor de a trăi clipa, fără teama de judecata celor din jur. Dar, uitându-mă în jur, am observat altceva. La o masă alăturată, patru fete tinere șușoteau și râdeau de cei doi, de parcă ar fi făcut ceva scandalos. În alte colțuri ale terasei, câțiva oameni îi priveau strâmb, unii cu un aer de superioritate, alții cu dezaprobare mută. Nimeni nu se bucura de fericirea lor. Și atunci am realizat un lucru trist:

Cât de greu le este unora să accepte fericirea altora!

Dacă mâine ați vedea un cuplu dansând pe stradă, într-un parc sau într-un loc public, ce ați gândi? Ați zâmbi, bucuroși pentru ei? Sau i-ați privi cu suspiciune, gândindu-vă că sunt „săriți de pe fix”, beți sau drogați? Sincer?

Într-una dintre călătoriile mele în străinătate, am descoperit un bar cu muzică country. Mi-a plăcut energia locului, veselia pură, dansul liber. Oameni de toate vârstele - copii, tineri, bătrâni cu părul alb - dansau cu o plăcere molipsitoare. Niciunul nu se uita urât la celălalt, nimeni nu judeca. Acolo am învățat că dansul este, poate, cel mai sincer mod de a trăi clipa.

Și îmi amintesc o noapte în care am plecat spre Belvedere, refugiul de pe drumul spre Poiana Brașov, căutând liniște și aer rece. Eram tristă și aveam senzația că pereții casei mă apasă. Am stat în mașină, fără lumini, cu geamurile coborâte, ascultând noaptea și uitându-mă la luminile orașului.

La un moment dat, o mașină a oprit. Din ea a coborât un cuplu. După felul în care erau îmbrăcați, păreau veniți de la o petrecere. Erau veseli, se tachinau, s-au sărutat și, la un moment dat, ea a început să fredoneze un vals. Apoi, fără nicio reținere, au început să danseze.

Am căutat valsul lui Shostakovich și l-am lăsat să se audă încet, să ajungă până la ei. Au privit spre mașina mea, apoi au început să danseze cu și mai mult elan. Era ceva magic în felul în care se mișcau, în felul în care se priveau. Au dansat tot valsul, iar la final mi-au făcut cu mâna, zâmbind. Apoi s-au urcat în mașina lor și s-au pierdut în noapte.

Și atunci, fără să îmi dau seama cum, tristețea mea s-a risipit. Bucuria lor mă contaminase. M-am întors acasă fără lacrimi, fredonând valsul.

Cred că ar trebui să învățăm să ne bucurăm de bucuria altora. Să nu mai fim refractari la ceea ce este frumos, la dragoste, la fericire.

Când vedeți oameni dansând, nu-i faceți să se simtă stingheri. Încurajați-i cu un zâmbet, cu o privire caldă, cu un gând bun.

Oamenii sunt atât de frumoși când sunt fericiți!