Copii tratați ca niște poveri...

Aflându-mă într-un magazin, am văzut o scenă care m-a întristat. Nu este prima dată când văd o asemenea scenă şi ştiu că nu va fi nici pentru ultima dată.

O mamă îi reproşa copilului ei că trebuia să-i cumpere lucruri pentru şcoală. Acesta proba o pereche de pantofiori, iar ea îi vorbea cu un ton apăsat şi ameninţător. "Cu ăştia crăpi, alţii nu îţi mai iau dacă nu ai grijă de ei". Şi a continuat cu o turuială despre câţi bani va trebui să cheltuiască ea în perioada aceasta ca să ia şi rechizite şi tot ce-i va trebui copilului.

Tonul ei era lipsit de bunătate și de dragoste, iar copilul se simțea umilit și vinovat.

Nu-i voi întreba pe aceşti părinţi de ce mai aduc copii pe lume, dacă regretă investiţiile financiare pe care trebuie să le facă pentru întreţinerea şi educarea lor. Dar i-aş întreba: de ce trebuie să-i facă pe copii să se simtă vinovaţi că există şi că au nevoie de lucruri fireşti? Au cerut copiii lor să vină pe lume?

Ştiu că sunt părinţi care muncesc din greu pentru banii câştigaţi, ştiu că mulţi fac eforturi și sacrificii să le cumpere copiilor ceea ce le trebuie, dar nu înţeleg cu ce-i ajută dacă îi încarcă pe copilaşi cu frustrările lor, dacă le reamintesc mereu că nu au bani, că totul e scump, că le este greu...

Dacă-i spui mereu copilului tău cât ai cheltuit şi ce sacrificii faci, nu îţi uşurezi viaţa. Tot aceleaşi eforturi le faci şi dacă îi scoţi ochii şi dacă taci şi-l laşi să se bucure de ceea ce-i oferi.

Eu cred că un copil poate fi responsabilizat şi fără ameninţări și reproșuri. Eu am încercat cu copii pe care-i cunosc. I-am dăruit cândva unui băieţel o pereche de adidaşi cu beculeţe (şi-i dorea mult), iar mama lui a spus de faţă cu el: "Nu trebuia să-i iei adidașii, nu va avea grijă de ei, o să vezi, îi va strica imediat." Copilul s-a întristat, iar eu i-am spus îmbrăţişându-l că eu cred că el va avea grijă aşa cum poate de adidaşi, fiindcă ştie că eu îi dăruiesc cu toată inima pentru că îl iubesc şi pentru că el e un băieţel minunat şi-i merită."

Consider că orice primeşte un copil, fie că este o bomboană, fie că este un caiet sau ceva de îmbrăcat, trebuie să primească cu bucurie, nu cu sentimentul vinovăţiei. Părinţii trebuie să dăruiască totul cu bucurie, oricât de greu le-a fost să cumpere acel lucru.

Orice lucru primit de un copil devine o amintire. Ar trebui să fie o amintire frumoasă, care să-i bucure inima, nu o amintire tristă despre cum i s-a reproşat şi despre cum a fost făcut să creadă că nu merita acel lucru.

Bucuriile copiilor n-ar trebui să fie înjumătățite. Când vor fi adulți vor avea atâta nevoie de amintiri frumoase despre copilăria lor și despre părinţii lor... despre părinți buni, generoși și blânzi, nu veşnic încruntaţi, nemulțumiți, care reproşau şi care nu ofereau cu bucurie.

Adulţii n-ar trebui să-şi încarce copiii cu griji lumeşti. Copiii au o viaţă întreagă să aibă griji de adulţi, atunci când le-o veni rândul. Cred că pacea și inocența lor n-ar trebui tulburate cu necazurile și neputințele adulților. Ei trebuie să se simtă iubiți, nu poveri. 

Niciun lucru pământesc nu poate fi mai de preţ ca un copil. Să nu-i facem să creadă că lucrurile trebuie preţuite mai mult decât oamenii.