Fiindcă putem alege...

În şcoala generală aveam o profesoară foarte severă – în sensul de agresivă, nu de exigentă. Toţi copiii se temeau de ea. Îi pedepsea pe elevi pentru orice nimic şi o făcea cu multă furie. Ne certa cu furie, ne trântea caietele pe pupitru cu furie, ne bătea cu furie. Într-o zi am uitat acasă caietul de teme şi, pentru că profesoara nu m-a crezut, mi-a aplicat pedeapsa ei preferată: 10 lovituri de băț peste palme. Băţul cu care ne lovea era gros ca o coadă de matură. Era nedespărţită de acel băţ. Am încasat cele 10 lovituri peste palmele întinse, ţinându-le cu fermitate, şi am simţit usturimea fiecărei lovituri până în măduva oaselor.

Nu am plâns şi nu i-am spus tatălui meu despre acea pedeapsă nemeritate. După ore, am intrat în ritmul meu obişnuit: curăţenie în casă, spălat rufe...

Clătind rufele afară, cu apă rece de-mi îngheţa şi inima, am început să plâng. Mă dureau palmele umflate de la loviturile primite şi mă dureau nedreptatea şi umilinţa la care fusesem supusă pe nedrept.

O vecină care venise în vizită m-a văzut plângând şi a alergat alertată să-i spună tatei. Acesta m-a luat la întrebări şi am fost nevoită să-i spun despre faptul că profesoara mă bătuse.

Ca orice părinte, tata s-a umplut de furie. M-a întrebat dacă într-adevăr uitasem caietul acasă sau dacă minţisem ca să-i ascund că nu-mi făcusem temele. I-am adus caietul ca dovadă că spusesem adevărul.

Tata a luat caietul şi a ieşit pe poartă, iar eu am fugit după el, sperând că-l voi putea opri.

Profesoara locuia destul de aproape de noi, iar tata a ajuns în scurt timp la poarta ei. Când l-am ajuns din urmă, tata era deja în curte, iar eu eram înspăimântată că va face vreun gest necugetat care va atrage necazuri mari asupra noastră.

Afară se întunecase deja, iar din curtea profesoarei am văzut lumină printr-o fereastră. De îndată ce ne-am apropiat, am auzit ţipete şi am văzut-o pe geam cum profesoaraera lovită cu brutalitate de soţul ei, care ţipa şi o insulta îngrozitor.

L-am prins cu putere pe tata de mână şi l-am tras afară din curte.

- Te rog să nu te cerţi cu ea, tati, e vina mea că am uitat caietul.

- Orice greşeală ai face pe lumea asta, nimeni nu are voie să te lovească! mi-a spus tata furios.

Ajunsă acasă, nu-mi puteam lua gândul de la scena văzută în casa profesoarei. Îmi era milă de mine că fusesem lovită și nedreptățită şi eram furioasă că se răzbunase pe mine, dar îmi era milă şi de profesoara mea. Atunci am văzut cu alţi ochi agresivitatea ei și am înțeles că „puterea” ei ascundea, de fapt, o uriaşă slăbiciune, care masca dureri, frustrări și neputințe.

După câteva zile tata a chemat-o pe profesoară la noi acasă. Nu a mustrat-o, nu i-a reproșat nimic. I-a arătat viața mea de copil de clasa a V-a. I-a arătat cât de ordonată eram și că, deși creșteam fără mamă și aveam aproape toate treburile casnice în responsabilitatea mea, nu-mi neglijam niciodată temele. Profesoara mea a plecat de la noi plângând... dar eu am continuat să o compătimesc în continuare. 

M-am întâlnit cu ea după ani de zile, când aveam vreo 25 de ani. Mi-a spus cu un zâmbet amar: „N-o să uit niciodată cât de mică m-am simțit în fața ta atunci, cu toate că erai jumătate cât mine, o fetiță mică și plăpândă.” Am îmbrățișat-o, ca să-i iau de pe conștiință teama că aș fi putut s-o urăsc. 

Acel episod a fost pentru mine o lecţie importantă de viaţă. Atunci am învățat că răutatea este slăbiciune și că bunătatea este putere, că oamenii agresivi și furioși au, probabil, povești de viață nefericite.

Am avut în copilărie două exemple extreme pe care le-am comparat: pe profesoara agresată de soţ care îşi vărsa furia pe elevii neajutoraţi şi pe o vecină, bătută mereu de soţ, pe care o vedeam adesea plină de vânătăi şi cu ochii în lacrimi, dar care era blândă şi iubitoare ca o zână bună. N-am văzut niciodată la acea femeie vreo privire urâcioasă, n-am auzit-o niciodată ridicând tonul. Privea, vorbea și mângâia cu drag, de parcă viaţa ei era numai pace şi iubire – nu nedreptate, teamă, nesiguranţă, furie... Două moduri diferite de reacţie la aceeaşi agresiune. Fiindcă, dacă nu întotdeauna putem alege să fugim de călăii noştri, întotdeauna putem alege cum să reacţionăm la agresivitatea lor – fiind şi noi călăi sau fiind iubire.

Eu aleg să fiu iubire.

Fragment din Cartea Insomnii