Singură în lume nu înseamnă singură și în viață...

... așa cum împreună în lume, nu înseamnă neapărat împreună și în viață. 

Atunci când ieşi cu un grup de prieteni la vreo aniversare sau la vreun eveniment şi nu eşti însoţită de partenerul de viaţă, dai naştere la tot felul de suspiciuni şi comentarii (ca să nu mai zic de bârfe și de presupuneri), de parcă a ieşi singură în lume este un handicap.

Când ieşi singură - fiindcă tocmai te-ai despărţit de omul iubit - eşti ori criticată pentru instabilitate, ori compătimită pentru nereuşita relaţiei, ori interogată cu privire la motivul despărţirii. Și de cele mai multe ori eşti privită cu o compasiune patetică, de parcă ai fi rămas invalidă. Sigur, aproape de fiecare dată te umpli de amărăciune şi te indispui, fiindcă devine agasantă indiscreţia celorlalţi şi preocuparea lor faţă de viaţa ta intimă. N-ai niciun chef să dai explicații, să răspunzi curiozităţilor, să te justifici şi să-ţi expui durerile, ca să se holbeze toţi la ele. După cum orice ţi-ar spune ceilalți ca să te consoleze și orice sfaturi ţi-ar da, oricum nu-ți alină singurătatea, nu-ți închid rana încă proaspătă şi nu-ţi rescriu diferit povestea care tocmai s-a sfârşit. Subiectul doar te chinuie și te indispune, cu toate că ai ieșit să te relaxezi și să te simți bine. 

Atunci când ieși undeva singură - deși totuși ai un iubit – deja li se pare suspect. Înseamnă că îl ascunzi. Sau că el este un încrezut care nu vrea să iasă cu prietenii tăi. Sau că nu vă înțelegeți bine și că te neglijează. Mai sunt și variantele primitive de genul "ți-e rușine cu el" sau "îi este rușine cu tine", „nu vă mai înțelegeți”, „n-avem noi față pentru fițele lui”. 

La un moment dat, sătulă de compătimiri după relaţii încheiate şi de tot felul de judecăţi de „valoare” la adresa celor pe care i-am iubit, am învăţat să îmi uşurez situaţia şi să îmi protejez cu sfinţenie viaţa privată. Curiozitatea celorlalţi, părerile lor spuse fără decenţă şi fără discernământ m-au determinat să nu mă mai grăbesc să arăt tuturor omul cu care-mi împart viaţa. În felul acesta îmi fac un mare bine: nu mai trebuie să mă explic cu privire la fericirea sau nefericirea mea.

"Dar de ce-l ascunzi, dragă, pe iubitul tău? De ce nu-l aduci să-l vedem şi noi?" - am fost întrebată într-o seară când am ieşit singură în anturajul unor amici.

Îl ascund aşa cum îmi ascund şi fericirea, dragă. Nu simt nevoia să defilez cu iubitul meu, nici să mă laud cu el. Nu-l car după mine la întâlniri, doar de dragul de a le satisface curiozitatea unora. Nu simt nevoia să îmi validez relaţia de iubire în fața lumii şi nici să mă aliniez la normalitatea societăţii – în fine, la ceea ce crede ea că ar fi normal.

Iubitul meu nu este un obiect de decor și nu este un trofeu. Noi ştim să fim împreună şi să ne bucurăm unul de celălalt atunci când trebuie. Nu simţim nevoia să stăm agăţaţi non-stop unul de celălalt. Nu ne folosim unul de altul pentru a ne satisface anumite capricii, nu ne irosim timpul unul altuia.

Am învăţat să mă bucur de ieşirile în societate şi fără a-mi căra iubitul după mine, mai ales dacă ies în locuri şi cu oameni care n-au nimic de-a face cu preocupările lui. Prefer ca în timpul în care eu ies singură, el să petreacă timp de calitate împreună cu prietenii lui, să facă ceea ce-i place, nu să semneze condica de prezenţă într-un loc în care nu se regăseşte. Eu n-o să fiu nefericită dacă omul iubit nu este lângă mine tot timpul, dar aş fi foarte nefericită dacă el ar fi nefericit alături de mine. 

Văd destule cupluri împreună peste tot, cu toate că este evident că nu se simt bine împreună. Văd prea des perechi care se ceartă prin magazine de parcă s-ar detesta, doar pentru că se încăpățânează să meargă musai împreună la cumpărături (îi compătimesc pe bărbații care pufăie plictisiți prin magazine, în timp ce iubitele lor analizează preț de jumătate de oră vreun rujuleț și adulmecă 42759 de parfumuri). Văd adesea bărbați așteptând inutil (cu orele) în mașini sau pe coridoarele saloanelor cât timp ele se coafează, văd bărbați pe post de bibelouri în grupuri de femei (doar pentru că unele nu vor să iasă neînsoțite) și asistând la discuții femeiești despre diete și alte minunății neinteresante pentru bărbați (în timp ce și ele se simt stingherite de prezența lor), așa cum, nu numai o dată, am văzut câte o femeie într-un grup de bărbați, stând prin baruri pline de fum (doar pentru că este geloasă și posesivă și nu înțelege că și el are nevoie de timp doar pentru el) și asistând plictisită la discuții despre fotbal, mașini și alte chestii care o fac să spună din când în când: "Iuuubiii, mai stăm muuult?"

Eu și iubitul meu ne spunem mereu unde urmează să ieșim și decidem de comun acord dacă mergem singuri sau împreună, fără a ne supăra unul pe celălalt. Fiindcă noi nu ne iubim egoist, nici superficial. Noi nu am transformat relația într-un cumul de obligații și pretenții, dar tot ce este cu adevărat important pentru noi și pentru relația noastră facem mereu împreună. 

În concluzie, părerea lumii atunci când ies singură n-are nicio importanță pentru mine. Iubesc mai mult omul cu care-mi împart viața decât iubesc părerea lumii.

Iar ceea ce nu ştiu unii, este că dacă iubitul meu nu mă ţine mereu de mână şi nu se află mereu pe scaunul de alături, nu înseamnă că nu este cu mine. Este mereu cu mine fiindcă îl port în inimă. Îl simt în fiecare bătaie a inimii mele.