Soție și mamă sau tartor?

Am într-o zi în vizită la nişte prieteni de familie, oameni cumsecade, o familie frumoasă. Au o căsuţă drăguță şi duc un trai decent iar din punct de vedere material nu le lipseşte nimic. Numai că ceea ce nu am găsit eu în casa lor au fost armonia, bucuria, căldura şi iubirea arătate şi declarate. 

Prietena mea m-a uimit prin purtarea faţă de soţul şi copilul ei. Mi se părea că nu aud bine. Fiindcă în tot timpul cât am stat la ei, aceasta i-a mustrat într-una. "Aşa se lasă asta? Stau toată ziua să strâng după voi ca o proastă!" 

În timpul mesei le-a făcut tot felul de observaţii amândurora. Când băieţelul s-a aşezat pe canapea, prietena mea i-a spus cu un ton răstit: "Ai grijă cum te aşezi, abia am aranjat pernele alea." 

Iar eu mă simţeam deja vinovată fiindcă și eu mă tolănisem comod pe pernele de pe canapeaua ei. 

Am plecat cu o senzaţie aiurea de la ei, mi se părea că am deranjat şi că soţul şi băieţelul prietenei mele s-au simţit stânjeniţi şi umiliţi în prezenţa mea. 

Educaţia nu se face în prezenţa musafirilor şi în niciun caz pe un ton răstit, plin de reproş. Şi am îndrăznit să-i spun asta prietenei mele, după aceea. Și nu a primit deloc încântată observaţia mea. 

Am întrebat-o dacă vrea să fie soţie şi mamă sau tartor? Dar ea s-a explicat cu argumente exagerate de genul "amândoi îşi bat joc de mine", jucând rolul victimei. 

De fapt, nu-şi bate nimeni joc de ea. Şi soţul ei şi băieţelul par foarte cuminţi şi ordonaţi. Dar ea are obsesiile acelea comuniste de a proteja excesiv lucrurile din casă, de parcă mobila şi covoarele ar fi mai de preţ ca oamenii din familia ei. 

Eu cred că și cei dragi, ca și restul lumii, se pot educa şi cu vorba bună, nu cu ceartă, cu reproşuri, jigniri şi umilinţe. Se pot face observaţii şi zâmbind şi însoțite de un "Te rog frumos", nu numai cu bufneli, trânteli, mormăieli şi victimizări. Totul trebuie făcut cu grijă, cu blândeţe şi cu iubire, altfel transformăm căminul într-un loc neprimitor, lipsit de pace şi armonie, un loc în care nu auzim decât critici și nemulțumiri. 

Este suficient că în societate (la şcoală sau la serviciu și uneori chiar și în comunitate) nu suntem întotdeauna bine primiţi şi că avem parte de medii ostile sau oameni neprietenoși, puși pe harță. Măcar acasă să avem parte de linişte, de bucurie și afecțiune, să ne simţim în siguranţă, apreciaţi şi iubiţi. 

Un om mereu frustrat, mereu nemulţumit şi critic, indispus şi arţăgos, care-ţi reproșează mereu câte ceva și te acuză că eşti doar bun de nimic, este extrem de obositor şi de neplăcut. Cearta, reproşurile şi umilinţele nu au ce căuta într-o familie. 

Vrei un copil şi un soţ care să se teamă de tine sau care să te iubească? Iar când copilul tău va fi adult, ce-ai vrea să-şi amintească despre mama lui? Că a fost o mamă caldă şi blândă, sau un tiran care-l certa mereu chiar și pentru lucruri neînsemnate şi pentru gesturile stângace? 

Nu te mai concentra asupra covoarelor, a canapelei şi a pernelor (care sunt destinate folosinței), ci concentrează-te asupra oamenilor dragi. Priveşte-ţi soţul şi copiii în ochi, încearcă să afli ce stare sufletească au, dacă le lipseşte ceva, dacă au vreo teamă, dacă au vreun vis pe care și-ar dori să-l împlinească. Cunoaşte-i, vorbeşte cu ei, glumeşte cu ei, încurajează-i şi fiţi cu adevărat împreună... Acel împreună care alcătuieşte atât de minunat şi de unic o familie!