“Acum este al meu.”

„Iubeşte-mă sau urăşte-mă, amândouă sunt în favoarea mea... Dacă mă iubeşti, voi fi mereu în inima ta, iar dacă mă urăşti voi fi mereu în mintea ta.”

- William Shakespeare

„Acum este al meu” mi-a scris cândva, plină de trufie, o femeie care-l câştigase pe bărbatul de care mă despărţisem. S-a străduit mult să îl aibă, folosindu-se de toate mijloacele de cucerire posibile: farmecul femeiesc, șantajul emoțional, manipularea, dar şi intrigile abil ţesute împotriva mea.

Dar ei nu i-a fost de-ajuns să-l aibă pe el. Acesta fusese numai primul ei obiectiv. Următorul era să mă tortureze pe mine, să-mi amintească întruna că bărbatul care fusese al meu se afla în braţele ei, că se bucurau împreună, că se iubeau, că ea câştigase, iar eu pierdusem.

Tăcerea mea, siguranța mea de sine şi zâmbetul de pe chipul meu atunci când o întâlneam o nelinişteau. Ea mă voia dărâmată, răvăşită, disperată, geloasă, umilită. Ar fi vrut să afle că eu încă îl căutam pe el, că-i cerşeam cu disperare atenţia, împăcarea, dragostea. Și ar fi vrut să o urăsc doar pentru că ea îl avea pe bărbatul pe care îl iubisem în trecut. Dar nu o uram. Atitudinea ei ridicolă îmi inspira un fel de milă.

Am avut ocazia să-i povestesc lui despre comportamentul ei, dar nu i-am spus nimic. Aş fi fost şi mai ridicolă decât ea şi aş fi atras asupra mea bănuiala că voiam să bag zâzanie între ei. Am tăcut, dar ei nu i-a fost de-ajuns asta.

Aflam de la cunoscuţi din anturajul comun că ea vorbea frecvent despre mine, comparându-se cu mine de parcă noi două am fi fost într-o competiţie. De fapt, doar ea încerca să concureze cu mine. Eu nu aveam de ce. Nu voiam să reînnod o relaţie cu un bărbat care a fost atât de slab încât să plece urechea la minciunile care se spuneau despre mine. Între mine şi el nu mai putea fi nimic, însă femeia aceea tot dorea să dea naştere unui conflict a cărui miză să fie fostul meu iubit, actualul ei bărbat, conflict din care ea să iasă învingătoare deoarece îl avea pe el şi, ca atare, era mai bună decât mine. Numai că eu nu vedeam conflictul acolo – pentru mine războiul se încheiase, eu nu mai aveam de ce să mă implic emoţional, iar ea, dacă avea nevoie în continuare de recunoaştere, de o reconfirmare a legitimităţii relaţiei ei, trebuia să şi le caute în altă parte, nu la mine.

Am aflat că, într-o discuţie în care ea m-a jignit, fostul meu iubit m-a apărat, spunându-i: „Îmi pare rău, dar mai ai mult până să o ajungi din urmă.” Luată prin surprindere de reacția lui și simțindu-se umilită în cercul de prieteni comuni, m-a bombardat cu tot felul de mesaje prin care se străduia să îmi transmită că el era numai al ei şi că o iubea numai şi numai pe ea. De fapt, îmi scria din nevoia imperioasă de a-şi confirma ei toate acele lucruri. Dar se contrazicea de la un mesaj la altul, scoțând în evidență cât de nesigură se simțea.

Din şirul lung de mesaje pe care mi le-a scris, la unul singur am catadicsit să-i răspund. Îmi scrisese „Tu nu mai însemni nimic pentru el!”, iar eu i-am răspuns doar atât: ”Faptul că ai reuşit să-l faci să te iubească pe tine nu înseamnă că ai reuşit să-l faci să mă uite pe mine.”

În tot acest timp, el a încercat să se reîntoarcă la mine, dar povestea noastră se încheiase acolo unde pusesem eu punct. Am aflat că până la urmă a părăsit-o, iar ea a înţeles pe propria piele că el n-a fost niciodată al ei, ci doar ea a fost a lui. Atât cât a avut el nevoie, nicio clipă mai mult. 

Fragment din Cartea Insomnii