Să faci tot posibilul să însemni ceva bun...

"Să faci tot posibilul să însemni ceva bun în vieţile oamenilor", mi-a spus tata, nu numai o dată. Mi-a spus asta ori de câte ori am avut tendinţa să mă cert, să pârăsc, să bârfesc, să rănesc.

Şi da, am însemnat ceva bun pentru cei din ale căror vieţi am făcut parte. Uneori fără niciun efort, doar fiind prietenă şi iubind, alteori făcând anumite eforturi, sacrificii şi compromisuri. Iar când am simțit că n-am niciun rost în viața cuiva, am plecat. Nu m-am înghesuit în sufletul nimănui, n-am cerșit apropiere, n-am incomodat, n-am irosit. Am plecat, pur și simplu atunci când prezența mea n-a mai însemnat ceva frumos, benefic, constructiv. 

Nu spun asta pentru a mă lăuda, ci pentru cei incapabili să fie sinceri şi realişti ca să poată recunoaşte, măcar în sinea lor, că trecerea mea prin vieţile lor a fost ceva bun, că m-am dăruit lor cu tot ce-am avut şi cu ce-am însemnat, că am fost lângă ei de fiecare dată când au avut nevoie, că i-am ţinut de mâini atunci când erau nesiguri pe paşii lor, că am trăit împreună cu ei fericirea şi nefericirea lor. Iar dacă am plecat din viaţa cuiva, n-am luat nimic. N-am pustiit pe nimeni şi nu am lăsat mizerie în urma mea. Nu am plecat făcând gălăgie, ci discret, fără să ştie toată lumea.

Cu toate astea, unii au rămas cu regrete și cu frustrări, victimizându-se într-un mod patetic și urându-mă. Mă detestă, deşi nu le-am făcut rău, nu le-am adus prejudicii şi nu le-am rămas datoare cu nimic.

Este adevărat, nu am fost şi nu sunt un om perfect. N-am reuşit să fiu întotdeauna pe placul celorlalţi, deşi m-am străduit. M-am străduit să-i mulţumesc pe toţi, să le fie bine, de multe ori cu preţul propriei nemulţumiri, dar oricât m-am străduit, n-am reuşit să răspund aşteptărilor unora. Şi, dacă la început n-am reuşit să fiu aşa cum m-ar fi vrut alții, mai târziu n-am mai vrut să fiu. Şi am fost aşa cum am crezut eu de cuviinţă, aşa cum am avut dreptul să fiu. Nemulţumirile şi reproşurile lor m-au obosit, m-au copleşit şi m-au trezit brusc, făcându-mă să realizez că eu sunt mai întâi de toate a mea, nu a lor. Că eu îmi datorez mie totul, nu lor şi că relaţiile nu obligă la nimic altceva decât bunătate şi respect. 
Așteptările nerezonabile, lipsa de toleranță, de înțelegere și de bunătate, m-au înstrăinat. 

Dacă există cineva care susține că ar fi fost mai bine să nu mă fi cunoscut, minte! Se minte pentru că nu-i place adevărul. Adevărul dă peste nas și amintește că, indiferent cât a durat relaţia noastră şi cum s-a terminat, prezența mea a însemnat ceva bun. Alături de mine oamenii au evoluat, pentru că i-am împins mereu de la spate să crească, să facă mai mult, să îşi dorească mai mult, să însemne mai mult, să fie mai buni şi mai fericiţi. De la mine a avut fiecare ceva bun de învăţat. Eu nu am instigat pe nimeni la lucruri rele şi urâte, am dezaprobat tot ceea ce a însemnat ură, ceartă, purtare nedemnă şi neomenească.

Sinceritatea mea a deranjat de multe ori, iar forţa mea interioară a intimidat. Bunătatea mea a impresionat, dar i-a şi descurajat pe cei incapabili să ţină pasul cu mine, pe cei care n-au fost dispuşi să fie la fel de buni și de corecți.

Da, am însemnat ceva bun în vieţile celor care m-au cunoscut. Am fost bună atunci când s-a plâns în casa mea şi pe umerii mei, când le-am fost sprijin celor care abia mergeau pe propriile picioare, când am schimbat în bine mentalitățile celor care erau lipsiți de repere, trăiau ca nişte roboţi, aveau universul limitat, se iroseau, erau singuri, manipulabili, folosiţi. 

Am însemnat ceva bun în viaţa tuturor, fiindcă am ştiut să fiu prezentă, atentă, să ascult, să sfătuiesc, să mângâi, să păstrez secrete. Am știut mereu care mi-e locul și ce mi se cuvine, nu am abuzat, nu am pretins, nu am forțat nimic. Am împărţit tot ce am avut: timp, lucruri, bucurii, şi oameni dragi. Nu mi-am împărţit, în schimb, şi necazurile. Pe acelea le-am ţinut doar pentru mine. Nu mi-am vărsat durerile în sufletele altora, nu am făcut pe nimeni să plângă, ci s-a râs cu mine până la lacrimi.

Timpul petrecut cu mine nu a fost irosit, ci timp de calitate, încărcat cu emoţii frumoase, în care am plănuit vieţi mai bune, în care s-au învăţat lucruri bune, în care s-a trăit. Eu nu m-am folosit de oameni, dar m-am lăsat folosită.

M-am dăruit aşa cum am putut, chiar şi atunci când abia dacă am avut energie şi resurse pentru mine. Mulţi dintre cei care susţineţi acum că m-aţi cunoscut şi că mi-aţi fost prieteni, n-aţi ştiut şi nu veţi şti niciodată cine am fost cu adevărat, ce am trăit, ce am simţit, ce m-a durut, ce m-a bucurat și ce a influențat alegerile pe care le-am făcut, fiindcă nu v-a interesat niciodată cu adevărat. Pentru că doar eu v-am fost prietenă, voi mie nu. Dacă mi-aţi fi fost cu adevărat prieteni, atunci mi-aţi fi fost şi acum. Însă voi m-aţi dat naibii de îndată ce nu v-a plăcut ceva la mine, de îndată ce am fost altfel decât aţi fi vrut voi. Doar eu v-am îngăduit imperfecțiunea și am fost dispusă să vă tolerez defectele. Doar mie mi-a păsat cu adevărat de voi, doar eu v-am ascultat, doar eu am văzut când nu vă era bine. Voi n-aţi ştiut nici măcar când am fost grav bolnavă, atunci când aş fi putut muri. Voi n-aţi văzut nici măcar că îmi căzuse părul. N-aţi văzut decât că mă îngrăşam sau că slăbeam, că aveam o geantă nouă, un parfum nou, un alt iubit. Voi nu aţi ştiut că după o zi întreagă de râsete cu voi, uneori plângeam acasă singură. 
Nu v-a păsat. Nu v-a interesat decât să primiţi de la mine, nu şi să îmi oferiţi. Nu v-a interesat însemnătatea voastră în viaţa mea. V-aţi mulţumit să însemnaţi nimic sau chiar ceva rău, toxic, să fiţi nişte amintiri urâte. Fiecare cu ambiţiile lui, nu-i aşa? :)

Eu v-am acceptat pe voi aşa cum aţi fost, imperfecţi, cu toate că voi aţi avut pretenţia ca eu să fiu perfectă. Iar atunci când aţi văzut că nu sunt perfectă, m-aţi judecat furibund şi v-aţi grăbit să îmi faceţi rău, să îmi ucideţi sufletul ca şi cum aţi fi vrut să dispar, de parcă n-aţi mai fi avut loc sub acelaşi soare cu mine. 
Ştiţi de ce vă este greu să mă vedeţi? Fiindcă vă reamintesc de neputința voastră de a fi prieteni și de a rămâne integri atunci când încheiați o relație. Fiindcă vă jenați cu slăbiciunile voastre. Fiindcă vă reamintesc de eșecurile voastre și de faptul că sunteți incapabili să răspundeți cu aceeași bunătate la bunătate. Fiindcă sunteți prea orgolioși ca să recunoașteți că eu am însemnat ceva bun în viețile voastre, dar voi n-ați fost capabili să vedeți asta, fiind prea preocupați să-mi căutați defecte, să mă judecați, să mă pedepsiți, să mă faceți nefericită. 
Atunci când vorbele voastre duhnesc a dușmănie, ar trebui să ştiţi că vorbiți  despre voi. 

Este ridicolă purtarea voastră de copii răzgâiaţi și ofticați. Sunt ridicole şi nejustificate mânia şi frustrările voastre. Unii dintre voi vă purtaţi de parcă v-am rămas datoare cu ceva. Nu, nu v-am datorat niciodată ceva. Nici prietenie, nici iubire, nici bunătate. Dar...  
Mă bucur că eu am fost cea care a dat, că azi pot privi cu satisfacție în urmă, știind că am însemnat ceva bun în viețile voastre. Păcat că n-ați știut ce să luați, dar mai ales că n-ați știut ce să păstrați din tot ceea ce v-am dăruit.  

Eu nu renunț. Pe mine eșecurile nu mă descurajează, ci mă ambiționează. Pe mine oamenii incapabili să mă iubească nu mă determină să caut singurătatea și să nu mai iubesc. Sunt atâția oameni pentru care pot însemna ceva bun! Oameni care merită.