Să faci tot posibilul să însemni ceva bun...

„Să faci tot posibilul să însemni ceva bun în viețile oamenilor”, mi-a spus tata. Nu o dată, ci de fiecare dată când vedea în mine impulsul de a mă certa, de a judeca, de a răni. Și am încercat. Cu toată ființa mea, am încercat. Am fost acolo unde era nevoie de mine, uneori fără niciun efort, doar iubind și fiind aproape, alteori cu sacrificii, cu nopți nedormite, cu sufletul sfâșiat între ceea ce eram și ceea ce alții aveau nevoie să fiu.

Și când am simțit că nu mai am niciun rost, am plecat. Fără să cerșesc iubire, fără să forțez uși închise, fără să mă agăț de suflete care nu mă mai voiau. Nu am rămas nicicând acolo unde prezența mea nu mai era un dar, ci doar o obișnuință. Am plecat discret, fără zgomot, fără reproșuri, fără să las urme de tristețe în urma mea.

Nu spun asta ca să mă laud. O spun pentru cei care nu au puterea de a recunoaște, măcar în sinea lor, că trecerea mea prin viața lor a fost un lucru bun. Că le-am fost umăr pe care să plângă, mâini care să-i ridice, glas care să-i îmbărbăteze, lumină în zilele lor cele mai întunecate. Am fost acolo, cu toată ființa mea, și dacă am plecat, am luat cu mine doar tăcerea.

Cu toate acestea, unii au rămas cu resentimente, cu frustrări, cu un soi de ură absurdă, de parcă le-aș fi furat ceva. De parcă le-aș fi rămas datoare cu ceva. Însă nu. Am oferit tot ce am avut mai bun, iar asta nu este o datorie, ci un dar.

Nu am fost și nu sunt un om perfect. Am încercat să fiu pe placul tuturor, să nu dezamăgesc, să ofer mai mult decât primesc, dar oricât m-am străduit, unii tot au găsit motive să fie nemulțumiți. Iar când am înțeles că orice aș face, unii vor cere mai mult, mai altfel, mai cum le-ar conveni lor, am încetat să mă mai străduiesc să le corespund. Am ales să fiu așa cum sunt. Și am învățat că nu datorez nimănui altceva decât respect, bunătate și sinceritate.

Am plecat din viețile unor oameni pentru că așa era firesc. Dar știu că nimeni nu poate spune, cu inima curată, că ar fi fost mai bine să nu mă fi cunoscut. Cine susține asta se minte singur, din orgoliu, din incapacitatea de a accepta adevărul. Pentru că, indiferent cât a durat o relație, prezența mea a fost mereu un imbold spre mai bine. Am fost acolo pentru a sprijini, pentru a ridica, pentru a îndruma spre lumină. Nu am îngăduit ura, invidia, meschinăria. Nu am căutat răzbunare, nu am răspândit venin, nu am făcut rău.

Știu că sinceritatea mea a fost, pentru unii, o lovitură. Că bunătatea mea i-a pus în încurcătură pe cei care nu erau obișnuiți cu ea. Că forța mea interioară i-a intimidat pe cei care s-au temut de propriile lor slăbiciuni. Și poate că tocmai de aceea unii au simțit nevoia să mă alunge din viața lor, să mă respingă, să mă vorbească de rău.

Dar eu nu regret.

Am fost acolo când oamenii aveau nevoie de mine. Când au avut nevoie de sprijin, de înțelegere, de cineva care să le spună „Meriți mai mult. Poți mai mult.” Am însemnat ceva bun, pentru că am știut să ascult, să mângâi, să dau fără să cer înapoi. Și nu, nu mi-am împărțit poverile. Pe acelea le-am purtat singură.

Mulți dintre cei care pretind că m-au cunoscut nu au știut, de fapt, cine sunt. Nu au văzut ce mă bucură, ce mă doare, ce mă frânge. Nu au fost acolo în momentele grele, nu au văzut când  mă luptam cu suferințele mele. Au văzut doar ceea ce era convenabil pentru ei: un zâmbet, un nou parfum, un alt iubit.

Și, cu toate astea, nu mă opresc. Nu renunț.

Eu nu sunt omul care să se lase doborât de eșecuri. Nu sunt omul care să își retragă iubirea doar pentru că unii nu au știut să o primească. Sunt atâția oameni în lume pentru care pot însemna ceva bun...