Suferi sau pleci. Ai de ales.

Când am ajuns la prietena mea acasă, m-a întâmpinat încruntată și a început să se văicărească plină de nervi – așa cum făcea de obicei, eram obișnuită deja.

De data aceasta, era furioasă pe sora iubitului ei. Am încercat să o liniștesc, dar ea trântea obiecte și bombănea întruna.

— Doamne, tu chiar te legi de orice motiv ca să-ți strici dispoziția? i-am spus, nedumerită.

Ca și cum nu m-ar fi auzit, și-a continuat pledoaria despre cea care o supărase.

Văzând-o cât este de înverșunată și de agitată, mi-am amintit că o visasem în noaptea aceea. Dar n-a fost un vis, ci un coșmar. Un coșmar despre cum uitasem să merg la ea și alergam disperată pe scările blocului, care nu se mai terminau, ca să pot ajunge la ușa ei. Mi-am dat seama atunci că prietena mea chiar este un om de coșmar.

Ani întregi m-a torturat. Mi-a chinuit sufletul în fel și chip și mi-a testat răbdarea, toleranța și bunătatea. I-am îndurat toate mofturile, toate nemulțumirile, toate toanele și multe, multe reproșuri. Fiindcă îmi reproșa orice: ba că nu-i spuneam nu știu ce ar fi vrut ea să știe, ba că nu o sunam când avea ea chef, ba că nu o chemam când ieșeam cu alți prieteni – oameni care nu o voiau sub nicio formă în preajma lor, de-aici și omisiunile mele.

M-a cuprins brusc un sentiment ciudat de oboseală și de lehamite. Dintr-odată, n-o mai vedeam ca pe o prietenă, ci ca pe o teroristă. Nu-mi plăcea deloc ceea ce simțeam. Sufletul meu își dorea cu disperare să nu piardă o prietenă, dar înțelegeam în același timp că ea nu-mi fusese niciodată prietenă, că doar eu i-am fost ei.

S-a mai calmat și s-a dus să se îmbrace ca să plecăm în oraș, iar eu m-am așezat pe canapeaua din sufragerie, sfârșită, de parcă tocmai terminasem cursa din acel coșmar în care alergam pe scări. Filmul prieteniei noastre mi se derula cu repeziciune prin minte, dar fără prea multe secvențe frumoase. Erau puține momentele în care era și ea bucuroasă sau mulțumită și prea multe acelea cu ea încruntată, furioasă, vorbindu-mi de sus și criticându-mă. De câteva ori, mă făcuse să plâng și-mi aminteam indiferența ei la lacrimile mele.

„Doamne, de ce am îndurat atâtea? De ce am pierdut atât timp cu ea?”, mi-am tot repetat în minte. Timp în care am fost dispusă să-i stau alături și să-i ascult toate poveștile despre persoanele pe care nu le plăcea. Fiindcă ea nu plăcea pe nimeni. Avea ceva de criticat la oricine: la mama ei, la bunica ei, la vecini, colegi, la iubiții pe care i-a avut, la surorile, frații și mamele iubiților ei… Uneori, aveam impresia că urăște pe toată lumea. Și pe mine. Evident că și pe mine, altfel nu mi-ar fi criticat fiecare pas și fiecare gest, nu mi-ar fi reproșat toate nimicurile și nu mi-ar fi pus în cârcă lucruri de care nu mă făceam vinovată.

Mi-am amintit ce scandal mi-a făcut odată doar pentru că nu-i spusesem că era aniversarea unui prieten comun. Mi-a făcut morală și mi-a spus că a „durut-o enorm” că nu m-am gândit să o anunț și pe ea. Pentru un asemenea fleac s-a simțit trădată și s-a victimizat în fel și chip și mi-a scos ochii timp îndelungat.

Toată prietenia noastră a însemnat pentru mine numai justificări. Avea niște crize paranoice de toată spaima și mă acuza tot timpul că nu îmi pasă de ea, că nu vreau să o invit când ies în oraș singură sau cu alți prieteni, că nu-i povestesc tot ce era curioasă să afle, chiar dacă lucrurile acelea nu o priveau – sau poate că erau secretele altora și nu aveam cum să le împărtășesc cu ea…

Îmi veneau în minte tot felul de scene pe care le făcuse de-a lungul timpului. Și m-am văzut pe mine străduindu-mă de fiecare dată să-i ofer totul, să o fac să se simtă bine, iubită, fericită. Fiindcă o iubeam cu toate păcatele ei și empatizam ca toanta cu toate durerile ei închipuite. Am făcut mereu cum i-a plăcut ei și am uitat complet de confortul meu sufletesc sau de plăcerile mele.

Ea nu se bucura de nimic. Iar dacă ea nu se bucura, găsea de cuviință să le strice și altora bucuria. Era tot timpul concentrată doar asupra lucrurilor pe care nu le avea sau care nu-i plăceau. La plimbare, la masă, oriunde, lumea trebuia să-i asculte ofurile, cu care-i încărca pe ceilalți negativ și de la care nu lua nici măcar o dată pauză.

Nimeni din anturajul meu nu o plăcea. Toți mă întrebau de ce accept în viața mea o persoană atât de negativistă și de urâcioasă. Dar eu mă încăpățânam și o țineam înainte că ea este prietena mea. O prietenă extrem de posesivă, obsedată de control, egoistă, cu așteptări aberante, care mă persecuta și-mi tulbura pacea sufletului dacă nu-i convenea ceva.

— Hai să mergem, sunt gata, mi-a spus prietena mea, întrerupându-mi brusc gândurile.

— Eu nu mai merg nicăieri, m-am trezit răspunzându-i.

Simțeam nevoia să fug de acolo, să fiu cât mai departe de ea. Prietena mă privea contrariată și aveam impresia că, dintr-un moment în altul, va sări spre mine ca o pisică sălbatică să-mi scoată ochii.

— Cum adică nu mai mergi?

— Pur și simplu. Mi-am dat seama că nu vreau să merg în oraș cu tine. Nu-mi face nicio plăcere să petrec câteva ore auzindu-te cum te văicărești pentru orice prostie, cum îi vorbești pe toți de rău, cum reproșezi încontinuu ceva cuiva. Inclusiv mie. N-am chef de tine și de frustrările tale. N-am chef să mă mai încarc negativ doar pentru că tu ești o inadaptată și o urâcioasă.

— Ești nebună la cap? Ce te-a apucat?!

— Nu m-a apucat nimic. Dar, vezi tu, lumea asta nu e doar despre tine. Nu e doar despre ceea ce vrei tu, nici despre ceea ce-ți place doar ție și ce ți se cuvine numai ție. Nu e despre mofturile tale absurde. Lumea asta este și despre mine, și despre ceea ce vreau eu și, mai ales, despre ceea ce merit eu. Iar eu nu merit o prietenă ca tine. De fapt, ca să știi adevărul, tu nu meriți o prietenă ca mine. Așa că adio! Să nu mă mai cauți niciodată. Regret fiecare clipă pe care am petrecut-o în preajma ta. Regret fiecare minut în care, în loc să mă bucur de soare, de ploaie, de mâncare, de clipe senine, de vacanță și de oameni, eu am detestat totul doar pentru că tu vedeai ceva greșit în tot. N-am amintiri frumoase cu tine și n-am învățat nimic bun de la tine. Mi-am pierdut timpul degeaba. Să fii sănătoasă și fericită!

I-am spus din hol ultima replică, apoi am închis ușa în urma mea. Am închis acolo o parte din viața mea, un capitol pe care nu-mi mai doream să mi-l amintesc.

Este adevărat, pe drumul spre casă am plâns, fiindcă nu-mi era ușor să renunț, dar, totodată, îmi simțeam sufletul ușor. După câteva zile, am observat cât de bine îmi este fără ea. Fără reproșurile ei, fără privirile ei urâcioase și tăcerile apăsătoare care-mi transmiteau că o supără ceva la mine și care mă făceau să mă simt lângă ea ca un om de nimic. Eram liniștită.

Desigur, ea nu a înțeles de ce am ales să nu mai fim prietene. S-a lamentat și li s-a plâns prietenilor comuni că am părăsit-o fără niciun motiv, cu toate că ea m-a iubit. S-a văicărit dând vina pe mine, că oricum asta știa să facă cel mai bine. Doar că eu nu am simțit niciodată că m-ar fi iubit, dimpotrivă. Am simțit tot timpul că nu sunt destul de bună pentru ea, că îmi va fi imposibil să o mulțumesc vreodată, că sunt o pacoste, nu o bucurie. În preajma ei, m-am simțit tot timpul sub lupă, neputincioasă, tristă și singură. Iar prietenia înseamnă altceva.

Un prieten nu-ți inspiră neliniște și teamă, ci pace și siguranță. Prietenia nu înseamnă posesivitate. În preajma unui prieten, te simți liber, liniștit și fericit. Prietenii nu te transformă în animalul lor de companie sau în bufonul lor, nu au pretenția să le fii mereu la dispoziție pentru toate prostiile și să le faci mereu pe plac. Prietenii nu concurează cu tine, nu te fac să te simți vinovat dacă ai mai mult și nici inferior dacă ai mai puțin. Prietenii nu te fac să te simți inutil, nedorit, neiubit, lipsit de valoare. Prietenii nu te irosesc, nu abuzează de bunătatea ta și nu te folosesc ca să-și aline singurătatea sau ca să-și atingă scopurile. Prietenii te respectă, nu te umilesc și nu te expun ridicolului. Prietenii nu uită tot ce ai făcut bun de îndată ce i-ai deranjat cu ceva. Prietenii nu te dușmănesc de îndată ce nu le faci jocul și nu le aplauzi derapajele.

Text publicat în cartea Iubitelor mele prietene, autori Irina Binder și Carmen Voinea-Răducanu