Dor de...

I-am spus cuiva că îmi este poftă de parizer și a rămas mască. Probabil se aștepta să poftesc doar la homar, la foie gras cu sos de fragi sau poate la cine știe ce fițe nemaivăzute, poate la un creier de râmă depresivă confiat cu panseluțe din Madagascar.

Nu știu câți dintre voi ați apucat parizerul acela bun din copilărie… acela pe care unii îl mâncau și prăjit sau gătit pane, căci nu oricine avea carne pe masă.
Aveam o vecină care, din puținii bănuți câștigați cu greu, își permitea să cumpere pentru masa de duminică o bucată de parizer.
„Să vii la mine la prânz, am luat parizer!” - spunea cu bucurie în glas și în ochi. Mereu era cineva la ea la masă. Făcea cartofi prăjiți și șnițel din parizer. Acela era luxul ei. Bucuria ei era că putea dărui tot ce își permitea mai bun.

Vara, mâncam în curtea ei, iar pe lângă parizer, pregătea mereu o salată delicioasă cu legume din grădina ei. La sfârșit, înmuiam pâinea în sosul de salată și ștergeam castronul până rămânea curat ca lacrima. Erau vremuri simple, dar cu un gust pe care nicio delicatesă nu l-a mai putut egala.

Vecina mea tăia mereu feliile de parizer inegal. Pentru ceilalți le făcea mai groase, iar ei îi rămânea cea mai firavă felie.

Nu știu dacă mi s-a făcut dor de parizer sau, mai degrabă, dor de oamenii care erau cândva… Atunci când nu ne era teamă sau rușine să avem puțin, când nu ne cântăream unii pe alții în funcție de ce aveam sau ce reușeam, când ne bucuram unii de alții așa cum eram, fără măști, 
fără calcule.
Atunci când împărțeam lucruri simple, dar simțeam că ni se oferă totul.
Atunci când totul unui om era, de fapt, bunătatea.

Cred că mi-e dor de o lume mai caldă, mai sinceră, mai puțin complicată. O lume în care oamenii se măsoară în iubire, nu în lucruri...