Dor de...

I-am spus cuiva că îmi este poftă de parizer și a rămas mască. Probabil se aștepta să poftesc doar la lobster, la foie gras cu sos de fragi sau poate la fițe nemaivăzute, poate la un creier de râmă depresivă confiat cu panseluțe din Madagascar. 

Nu știu câți dintre voi ați apucat parizerul acela bun din copilărie... pe care unii îl mâncau și prăjit sau gătit pane, că nu oricine avea carne. 

Aveam o vecină care, din puținii bănuți și câștigați cu greu, își permitea să cumpere pentru masa de duminică o bucată de parizer. 

“Să vii la mine la prânz, am luat parizer!“- spunea cu bucurie în glas și în ochi. Mereu era cineva la ea la masă. Făcea cartofi prăjiți și șnițel din parizer. Acela era luxul ei. Bucuria ei era că putea dărui tot ceea ce își permitea mai bun.

Vara, mâncam în curtea ei și mereu făcea câte o salată delicioasă cu legume puse de ea în grădină. La sfârșit, înmuiam la grămadă pâine în sosul de salată și ștergeam castronul cu pâine,  până rămânea curat ca lacrima.

Vecina mea tăia mereu feliile de parizer inegal. Pentru ceilalți le tăia mai groase, iar ei îi rămânea cea mai firavă felie.

Nu știu dacă de parizer mi s-a făcut dor sau nu cumva mi-e dor de oamenii care erau cândva... Atunci când nu ne era teamă și rușine să avem puțin, atunci când nu ne cântaream unii pe alții, când nu ne evaluam lucrurile și realizările, când ne bucuram unii de alții fix așa cum eram... Atunci când împărțeam lucruri simple, dar care ne făceau să simțim că ni se oferă totul. 

Atunci când totul omului era, de fapt, bunătatea.