Cu sufletele la vedere

Oamenii observă orice, numai ce ar trebui nu. Observă ceea ce vor şi judecă totul după legea şi valorile lor. Şi judecă după aparenţe. Observă că eşti gras, slab, sărac, bogat, că te-ai tuns, că ai o bluză nouă, o maşină nouă... Nu observă când eşti supărat sau fericit decât numai dacă supărarea sau fericirea ta le încurcă lor planurile. Falşi şi ipocriţi, cei mai mulţi dintre semenii noştri şi-au construit o mască socială de cameleon: pentru unul şi acelaşi lucru zâmbesc sau plâng, iubesc sau urăsc, după cum le cere gloata sau autoritatea în graţiile căreia vor să intre.  Joacă sinceritatea şi buna credinţă, dar când sunt puşi în faţa luării unei poziţii ferme într-o anumită privinţă, îşi îmbracă nu numai masca, ci şi costumul de cameleon şi se ascund, disimulează, retractează, fac exact ceea ce le cere interesul, nu dreptatea. Judecata lor e strâmbă, sufletele lor sunt cameleonice. Trist este că, la sfârşitul zilei, când rămân ei cu ei, semenii noştri uită să îşi dea jos costumul cameleonismului social şi ajung să se mintă şi pe ei, uitând care este adevărul. Societatea noastră a ajuns atât de falsă încât oamenii uită adesea adevărul şi au ajuns să creadă cu tărie minciunile pe care le inventează.

Mi-aş dori ca, printr-o minune a ştiinţei, să se creeze un dispozitiv prin care sufletele oamenilor să fie la vedere, purtate ca o eşarfă la gât, şi să reflecte trăirile autentice ale purtătorului.  Am avea surpriza să constatăm că, dacă privim atent, vedem că, sub masca ipocrită a prieteniei interesate, interlocutorul nostru ne poate fi cel mai aprig duşman. Sau că persoana cea mai ştearsă din departamentul nostru, care este mereu punctuală şi nu intră niciodată în discuţiile desuete, acel small talk de fumoar, are un suflet vesel, iubitor, şi abia aşteaptă să vină ora plecării pentru a ajunge acasă la copiii ei şi pentru a li se dedica lor. Sau că morocănosul coleg care nu glumeşte niciodată are acasă un copil bolnav, căruia nu îi poate asigura tratamentul optim sau poate hrana specială de care are nevoie. Sau poate că amica grasă nu este aşa deoarece mănâncă prea mult, ci pentru că se alimentează în mod compulsiv, umplând prin mâncare golul uriaş lăsat de pierderea celei mai dragi fiinţe.  Sau poate că bufonul companiei,colegul cel mai glumeţ care ne bindispune oricând, are sufletul măcinat de o durere sfâşietoare, iar râsul este tratamentul lui pentru durere, nu expresia unei vieţi lipsite de griji.

Aparenţele înşală. Din păcate, ne-am obişnuit să nu mai vedem dincolo de ele. Pentru tot ceea ce este greu de înţeles şi de acceptat, inventăm câte o explicaţie ridicolă. Ne este mai uşor să judecăm decât să înţelegem, mai uşor să condamnăm şi să anulăm social decât să căutăm adevărul ascuns. Ne este mai uşor să-i izolăm pe oamenii care nu sunt pe placul nostru, doar pentru că arată şi se poartă diferit, decât să facem un minim efort de a-i înţelege, de a cerceta ce li se întâmplă.

Fiecare stare fizică sau sufletească are o cauză, are o poveste în spate, o poveste pe care, deşi nu o vedem şi nu o cunoaştem, există. Este istoria fiecăruia, pe care şi-o poartă permanent şi pretutindeni cu el: pe stradă, la cumpărături, la serviciu... iar uneori, povestea e o adevărată povară, greu de purtat. Ne interesează pe noi toate astea? Nu. Mai suntem noi oare dispuşi să dăm o mână de ajutor? Nu prea. E mai simplu să desfiinţăm, să criticăm, să ne batem joc în ton cu gloata. Gloata ne e foarte dragă. Ne dă un oarece confort – sunt cei care gândesc la fel de superficial ca noi, la fel de strâmb ca noi.

Mai avem noi oare curajul să luăm taurul de coarne şi să căutăm adevărul şi, mai ales,să-l spunem în gura mare? Nu. Societatea noastră a devenit atât de diformă încât adevărul deranjează.

Poate că ar trebui, măcar pentru o perioadă, să avem sufletele la vedere... transparente... să poată vedea lumea nu doar cum arătăm în exterior, ci şi ce simţim, ce temeri avem, ce griji, ce poveri şi mai ales cât de buni putem fi, cât de frumoşi, cât de loiali, cât de iubitori...

Fragment din Cartea Insomnii