De ce nu ne mai suntem de ajuns?

Am constatat cu tristețe că oamenii nu-și mai sunt de ajuns unii altora. Trăim vremuri paradoxale, în care avem mai multe mijloace de comunicare ca oricând, și totuși ne îndepărtăm unii de alții cu o viteză amețitoare. Mă uit în jur și văd cum conversațiile se sting sub lumina rece a ecranelor, cum privirile nu se mai întâlnesc, iar timpul petrecut împreună devine doar o prezență fizică, lipsită de esență.

În restaurante, pe terase, la spectacole, pe străzi sau în mijlocul naturii, oameni care ar trebui să-și împărtășească bucuriile, temerile și visele stau unul lângă altul ca niște străini ce împart mese și încăperi, dar nu și emoții. Nu se mai privesc, nu-și mai zâmbesc, nu-și mai ascultă sufletele. Oare chiar nu mai avem ce să ne spunem?

Îmi amintesc, cu un soi de regret amestecat cu învățătură, un moment care mi-a rămas întipărit în suflet. Eram pe o terasă, alături de iubitul meu. Într-o clipă de neatenție, am ridicat telefonul să verific un mesaj. Când mi-am ridicat privirea, l-am surprins privind-mă altfel, cu o nostalgie care m-a tulburat.

- De ce mă privești așa? l-am întrebat.

- Pentru că mi-e dor de tine, mi-a răspuns.

Am zâmbit.

- Dar sunt aici…

- Nu, nu ești, mi-a zis cu o blândețe dureroasă.

Și avea dreptate. Nu eram cu el, eram în altă parte, într-o lume rece, fără chip, în care prezența mea nu însemna nimic.

Ieri, pe coridorul unei clinici, am trăit o altă scenă care mi-a răscolit sufletul. Un bătrân aștepta alături de fiica lui, poate o consultație, poate un diagnostic. El îi vorbea cu răbdare, cu dorința de a umple acele clipe cu povești. Dar femeia era absorbită de telefonul ei, pierdută într-o lume virtuală care, în acel moment, părea să însemne mai mult decât omul care îi dăduse viață. La un moment dat, el i-a pus o întrebare, iar ea i-a răspuns grăbit, iritată, fără să-i acorde măcar o privire.

Mi-am mușcat buza, simțind cum mi se strânge inima. Aș fi vrut să-i spun: „Ridică-ți ochii! Privește-l! Îmbrățișează-l! Vor veni zile în care ai da orice să-i mai auzi vocea, să-i mai simți palma tremurândă pe mână. Și atunci va fi prea târziu.”

Ironia amară a acestei epoci e că, deși avem atâtea mijloace de comunicare -mesaje, apeluri, e-mailuri-, nu mai comunicăm cu adevărat. Ne ascundem în spatele ecranelor și uităm să ne descoperim unii pe alții. Poate de aceea ne grăbim să iubim, ca apoi să ne grăbim să ne uităm unii pe alții.

Mă doare să văd atâția oameni împreună, dar singuri. Oameni care ar putea să se țină de mână, să-și spună povești, să râdă și să viseze împreună, dar care aleg să-și îngroape sufletele în ecrane, devenind absenți chiar și când sunt lângă cei dragi.

Și atunci, ce rost mai are să fim împreună, dacă nu mai știm să fim cu adevărat? Doar ca să nu fim singuri? Pentru că, ironic, am ajuns mai singuri unii lângă alții decât am fi fost departe.

Îmi imaginez uneori ce s-ar întâmpla dacă, măcar pentru o vreme, omenirea ar rămâne fără internet. Ar părea o tragedie de neînchipuit, dar oare ar fi mai tragic decât să te trezești într-o zi și să realizezi că ai pierdut oamenii din viața ta, că ai uitat cum să vorbești cu ei, cum să-i asculți, cum să-i iubești? Poate că un astfel de moment ar fi cel mai frumos dar: un prilej de a reînvăța să fim împreună, să ne privim în ochi, să râdem, să ne îmbrățișăm și să ne spunem, din nou, povești.

Poate că atunci am redescoperi că ne putem fi de ajuns unii altora.