Odată ce realizezi că meriți ce e mai bun...

Astăzi, de Ziua Bunătății Spontane, mi-am oferit un dar rar și prețios: bunătatea față de mine însămi. 😊 Mi-a venit și mie rândul. Am simțit că e momentul să îmi întorc atenția spre mine, să mă îmbrățișez cu înțelegere și să îmi ofer ceea ce merit, nu doar ceea ce sunt alții dispuși să îmi dea.

Așa că am decis să fac ordine în viața mea. Să îndepărtez ceea ce este toxic, să mă eliberez de tot ce îmi îngreunează sufletul, de tot ce îmi risipește timpul și îmi fură liniștea. Am decis să renunț la relațiile inutile, la prieteniile de fațadă, la oamenii care nu îmi sunt aproape cu adevărat.

Îmi amintesc cât de mult am suferit, cândva, din cauza celor care nu m-au vrut, nu m-au înțeles, nu au știut să mă iubească sau măcar să mă accepte așa cum sunt. Am plâns, am regretat, am considerat fiecare despărțire o pierdere. Până când am înțeles că, de fapt, fiecare om care a plecat a făcut loc altuia mai bun.

Astăzi nu mai sufăr pentru oamenii care aleg să plece. Pentru cei care nu mă plac, pentru cei care nu își dau osteneala să mă cunoască, pentru cei care mă privesc cu superficialitate – nu voi mai irosi niciun strop de energie, nicio emoție, nicio secundă din timpul meu.

Mă despart bucuroasă de cei care trebuie mereu convinși, de cei care au nevoie de justificări continue, de cei care așteaptă fără să ofere. Mă despart bucuroasă de cei care îmi tulbură echilibrul, care îmi umbresc zilele cu negativitate, de cei care mă obosesc și mă împovărează cu răutăți și egoism.

Nu voi mai face compromisuri de dragul de a păstra relații care nu îmi aduc lumină. Am înțeles cât de mult am greșit atunci când am tolerat oameni care nu îmi plăceau doar pentru că erau apropiați de alții dragi mie. Acum știu: să accepți prezența cuiva care îți face rău doar din respect pentru altcineva este o mare greșeală.

De azi înainte, din clipa în care cineva atentează la pacea mea sufletească, din clipa în care cineva îmi arată lipsă de respect, aleg să mă retrag. Aleg să îmi fac un bine. Aleg să îmi fiu loială mie însămi.

Pentru că, în cele din urmă, dacă eu nu am grijă de sufletul meu, cine o va face?

Închei cu acest text pe care l-am scris cu ani în urmă pe Facebook, un gând care atunci mi-a fost refugiu și lecție, iar astăzi îmi este confirmare: 

Nu știu ce-i face pe unii să creadă că, după ce au tratat pe cineva cu lipsă de respect, după ce au întors spatele fără ezitare dintr-un moft sau dintr-o reacție exagerată, pot pretinde ca totul să fie uitat și să le fii același prieten ca înainte. De ce cred unii că prietenia înseamnă să suporți orice ieșire, orice criză de orgoliu, orice lipsă de considerație, fără să spui nimic?

Prietenia nu este o relație unilaterală, în care unul oferă și celălalt consumă, în care unul înțelege și celălalt profită, în care unul iartă și celălalt continuă să rănească. Cine nu își poate controla mândria și cine suferă de mania persecuției trebuie să înțeleagă că există un preț pentru asta: pierde oameni care l-au iubit sincer.

A fi prieten nu înseamnă să accepți orice comportament, să iubești orbește pe cineva care te rănește, să ierți la nesfârșit fără să vezi vreo schimbare. Nu înseamnă să te justifici la fiecare criză de gelozie, de orgoliu, de neîncredere a celuilalt. Și mi se pare aberant să crezi că mai poți avea un loc în viața mea după ce mi-ai arătat, fără rețineri, că nu valorez nimic pentru tine și că mă poți înlocui fără ezitare atunci când nu îți fac pe plac.

Pentru mine, prietenia înseamnă siguranță, respect reciproc, înțelegere și bucurie. Dacă o relație îmi aduce mai multă suferință decât bucurie, dacă simt că trebuie să mă explic la fiecare pas, să-mi cer scuze pentru lucruri pe care nici măcar nu le-am făcut, dacă nu mă mai simt dorită și apreciată, atunci renunț. Și nu mă răzgândesc la prima dovadă de afecțiune. Prieteniile nu sunt jocuri de noroc, iar eu nu am nici timp, nici nervi să pariez pe oameni care mi-au arătat deja că nu le pasă.

Nu pot trece peste obrăznicie, peste lipsă de respect, peste dispreț. Iar cei care cred că pot pupa din nou obrazul pe care l-au pălmuit, se înșală amarnic.

Pentru că anumite uși pe care ieși trântindu-le nu se mai deschid niciodată. Se închid definitiv și devin ziduri de protecție.