Succesul unora e boala altora...

Se pare că succesul meu deranjează cam tare... Dacă am refuzat să public cu anumite edituri, acestea nu au ezitat să mă denigreze în mod public, încercând să instige lumea împotriva mea. Alături de ele, câțiva scriitori frustrați că nu au cunoscut același succes au ales calea atacului, crezând, poate, că își vor câștiga locul în lumina reflectoarelor prin denigrarea mea.

Este trist și, în același timp, revelator să observ cum unii oameni care pozează în intelectuali, în promotori ai valorilor autentice, își trădează adevărata natură printr-un comportament nedemn, mai apropiat de cancanurile mediocre decât de lumea culturii. Este fascinant cât de multe eforturi depun pentru a lupta împotriva mea, în timp ce rămân indiferenți la problemele reale ale societății, la nedreptăți, la suferința celor din jur. Această inversare de priorități spune totul despre caracterul și preocupările lor.

Nu mă surprinde faptul că vor găsi mereu ascultători - oamenii fără discernământ sunt ușor de manipulat, iar ura găsește întotdeauna teren fertil în sufletele goale. Câteva personaje obsesive, care și-au construit întreaga existență în jurul ideii de a mă denigra, își petrec anii încercând să își justifice propria neîmplinire atacându-mă. Îi privesc cu compasiune. Trebuie să fie un chin teribil să trăiești cu atât de multă frustrare, să îți irosești timpul și energia consumându-te pentru succesul altcuiva.

Ceea ce îi intrigă cel mai tare este, probabil, faptul că îi ignor. Nu mă voi coborî la nivelul lor, nu voi răspunde cu aceeași monedă și nu mă voi abate din drumul meu pentru a mă lupta în noroi. Au avut libertatea să spună ce au vrut, să împrăștie minciuni, să mă amenințe, să îmi jignească familia și cititorii, fără să se gândească măcar o clipă că pot răni oameni nevinovați, că își arată, de fapt, propriile slăbiciuni, nu pe ale mele.

Este aproape amuzant cum ura le-a întunecat judecata atât de tare încât nu realizează cât de ridicoli și penibili par în această obsesie maladivă. De patru ani, nu pot respira fără să mă atace, fără să îmi analizeze fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare succes. Iar ironia supremă este că, în loc să își concentreze energia pe ceva constructiv, pe scrierea unor cărți care să mă depășească și să îmi „demonstreze” lipsa de valoare, preferă să-și consume timpul în bârfe sterile. Dacă ar fi canalizat atâta energie în creație, poate ar fi avut și ei succesul pe care îl râvnesc.

Între timp, eu mi-am continuat drumul, promovând inclusiv cărțile unor edituri care acum mă defăimează, sprijinind scriitori care ulterior au ales să mă atace. Unii dintre aceștia mi-au cerut sprijinul, mi-au cerut recomandări, iar când nu le-am oferit suficientă atenție, au devenit „critici literari” peste noapte. Ce ironie să te erijezi în model de moralitate în timp ce îți vinzi cărțile la negru...

Dar satisfacția mea este alta: am răspuns răului cu bine. Până și cei care mă dușmănesc își leagă existența de mine, pâinea de pe masa unora se datorează muncii mele. Și nu sunt supărată pe ei - ar fi o risipă inutilă de energie. Îmi este doar milă.

Oamenii cu adevărat împliniți nu simt nevoia de a demola succesul altora. Ei construiesc, creează, inspiră. Cei care au ambiții mărunte și o stimă de sine precară, în schimb, își petrec viața încercând să dărâme ceea ce altcineva a clădit. Este un destin trist, dar ales de ei.

Recent, o cititoare de 15 ani a avut curajul să îmi ia apărarea. Printre altele, a spus:

„Mi-ar fi rușine să am o mamă care comentează cu atâta răutate despre altcineva. Nu aș citi niciodată o carte scrisă de un autor care își tratează semenii cu atâta dușmănie.”

Adevărul este că purtarea acestor oameni nu îmi afectează succesul. Ei nu fac decât să își creeze o imagine dezonorantă, să își construiască propria ruină morală.

Dacă eu aș dispărea mâine, ar rămâne în urma mea lucruri frumoase: cărți care au schimbat oameni, fapte bune, proiecte prin care am ajutat. Dar în urma lor, ce va rămâne? Nimic altceva decât resentimentele și mizeria pe care le-au împrăștiat.

Eu nu am timp pentru răutăți. Sunt ocupată să trăiesc. În timp ce alții își consumă energia atacându-mă, eu îmi dedic timpul celor care au nevoie de mine, copiilor care își doresc iubire, oamenilor care își duc viața în lipsuri, celor care găsesc alinare în ceea ce scriu. Eu iubesc, eu creez, eu trăiesc.

Nu port ură nimănui. Am învățat că cea mai frumoasă răzbunare este seninătatea. Că adevărata justiție este făcută de Dumnezeu.

Așa că îi las să își continue atacurile, să își consume resentimentele, să se piardă în propriile frustrări.

Eu îmi văd de drumul meu. Cum prea bine a spus Winston Churchill, dacă m-aș opri la fiecare câine care mă latră, nu aș mai ajunge niciodată acolo unde îmi doresc.