Ciocolată amăruie

“Când plecam unul de lângă celălalt nu ni se părea că ne despărțim, 

ci că mergeam să ne așteptăm altundeva.”

 Cesare Pavese

La început ne aveam doar unul pe celălalt. Locuiam împreună cu chirie într-o mansardă a unui imobil din perioada interbelică. Doar puţinele haine pe care le aveam erau ale noastre, dar nu ne lipsea nimic. Încă îmi amintesc că aveam două farfurii, două linguri, însă numai o furculiţă. Ne contraziceam de fiecare dată care să folosească mai întâi furculiţa, fiecare din noi cedându-i-o celuilalt, dar nu am cedat niciodată presiunilor ei de copilă răsfăţată.

Prima investiţie pe care am făcut-o a fost într-o plapumă groasă, pe care, când ne-am mutat în altă casă, am folosit-o pe post de saltea, aşezată direct pe podea.

Munceam amândoi, iar după muncă ne grăbeam să ajungem în micul nostru cămin, nerăbdători să fim din nou împreună. Pe atunci numai cei foarte bogaţi aveau televizoare cu care să îşi omoare timpul. Noi jucam cărţi şi şah, iar în nopţile geroase de iarnă stăteam înghesuiţi unul lângă celălalt, iar eu îi citeam cărţi pe care cu greu le procuram. Îi plăcea să îi citesc, iar uneori adormea și eu o priveam recunoscător ca pentru un miracol.

Nu ne-am certat niciodată. Ea era atât de blândă şi de bună, încât era incapabilă să se supere vreodată.

Am întrebat-o într-o zi ce-i place la mine, eu fiind un băiat foarte sărac de la ţară şi nici măcar o frumuseţe, şi mi-a spus că mă iubeşte fiindcă o fac să râdă. Într-adevăr, râdea foarte mult. Nicio muzică nu era la fel de frumoasă ca râsul ei, iar când râdea umplea orice spaţiu și orice inimă cu fericire. Probabil că mă iubea şi pentru că o respectam şi o alintam. Nu am contrazis-o niciodată şi nu am făcut-o niciodată să se simtă altfel decât cea mai importantă şi stăpâna inimii mele. Mă mai iubea şi pentru că în fiecare duminică îi cumpăram o ciocolată amăruie. Știam că adora ciocolata amăruie, dar nu ne permiteam să cumpărăm decât duminica, iar în unele duminici doar cu eforturi din partea mea, eforturi despre care ea nu a ştiut nimic. Uneori mergeam pe jos până la muncă, pe viscol şi prin ploaie, pentru a economisi banii pe care i-aş fi dat pe biletul de tren cu care mergeam la serviciu. Nu voiam să o privez de bucuria ei de duminică şi mi-am promis că, orice se va întâmpla, mereu va primi duminica o ciocolată amăruie. Şi mie îmi plăcea enorm ciocolata amăruie, dar i-am spus că nu mă dau în vânt după ea, ca să îi rămână ei, să se bucure ea de toată. Mă bucuram mai mult privind-o pe ea cum o savura decât dacă i-aş fi simţit eu gustul.

Într-o seară în care ne hotărâserăm să ieşim la plimbare, am privit-o cum se aranja ca să fie frumoasă. A scos un ruj dintr-un sertar şi cu un băţ de chibrit a scos din el puţină culoare, pe care şi-a întins-o pe buzele-i frumoase şi pline. Nu ştiam că nu mai avea ruj şi mi-am promis în sinea mea că nu voi mai permite să se întâmple asta. Am privit-o cu drag cum s-a îmbrăcat şi abia atunci am văzut că tocurile pantofilor ei erau tocite vizbil. Mi-am promis atunci că am să muncesc oricât ca să nu îi mai lipsească nimic celei care îmi dăruia atâta fericire şi care a pornit alături de mine în călătoria complicată şi plină de neprevăzut numită viaţă.

Am muncit cât doi oameni la un loc. Nu am refuzat nicio ofertă de muncă, indiferent cât de greu mi-a fost. Iubirea pentru ea îmi dădea forţă. Ştiam că orice bănuţ în plus îi poate oferi ei măcar o ciocolată amăruie.

După patru ani de muncă asiduă, am reuşit să închiriez o casă mai spaţioasă. Era căminul perfect pentru noi doi. Îmi amintesc perfect ziua în care am dus-o să vadă căsuţa noastră. A păşit cu emoţie în holul spaţios, apoi a cercetat curioasă fiecare încăpere, rostindu-şi planurile legate de cum va decora camerele. O priveam din sufragerie şi mi se părea cea mai frumoasă fiinţă de pe pământ. Atunci am realizat că pentru a fi frumoasă o femeie trebuie doar să fie fericită. Mi-a sărit în braţe şi mi-a mulţumit, iar eu am învârtit-o fericit. Nu a vrut să mai aştepte să mobilăm casa. Ne-am mutat peste câteva zile, luând cu noi puţinele lucruri pe care reuşiserăm să le agonisim. După câteva luni a venit pe lume fiul nostru. Fericirea de atunci nu am mai simţit-o niciodată.

Soţia mea a fost o mamă minunată, iar eu am înţeles că nu poate să mai fie aceeaşi soţie atentă, dar îmi lipsea. Îmi lipseau momentele noastre, îmi lipsea să îmi verifice ţinuta când ieşeam din casă şi îmi lipsea să îmi adoarmă în braţe, să îi aud inima bătând în liniştea nopţii. Dormea mai mult cu copilul nostru şi îi dedica lui tot timpul ei. Cu toate că au fost perioade în care m-am simţit neglijat de ea, a fost cea mai bună prietenă a mea.

Mi-am găsit refugiu în muncă şi mi-am înfiinţat propria afacere. Acum aveam şi copilul, căruia trebuia să îi construiesc un viitor. Peste câţiva ani am reuşit să cumpăr casa în care locuiam, iar soţia mea a fost foarte fericită.

În prima zi în care l-am dus pe băiatul nostru la şcoală am fost atât de mândru încât aveam impresia că mi se umflase pieptul ca acelor cocoşi care se pregătesc de luptă.

Anii au trecut în zbor, nu ştiu cum, nu ştiu când. Am realizat cum s-a dus timpul abia într-o dimineaţă în care m-am trezit înaintea soţiei mele. Ea dormea lângă mine şi i-am privit chipul mângâiat de câteva raze de soare. Abia atunci am observat că pe lângă tâmple părul îi albise. M-am întrebat când a trecut timpul şi cum de am permis să se întâmple asta. Realizam dintr-o dată că, fără să vreau, mă purtasem mult timp de parcă aş fi fost supărat pe ea. O perioadă nu i-am mai cumpărat nici măcar acea ciocolată amăruie şi atunci mi-am promis că nu voi mai lăsa să se întâmple asta, că nu o voi mai neglija. Abia atunci am realizat că noi doi uitaserăm cumva să ne mai iubim. Uitaserăm să ne mai privim unul pe celălalt cu dragoste, uitaserăm să mai vorbim unul cu celălalt şi mi-am promis că voi recupera tot ceea ce nu făcusem aşa cum ar fi trebuit.

M-am ridicat uşor din pat şi am plecat să cumpăr ciocolată amăruie. Când m-am întors cu o sacoşă plină cu ciocolată, mi-a zâmbit. Avea acelaşi zâmbet cu care mă cucerise în urmă cu 40 de ani. Doamne, când au trecut 40 de ani?

A desfăcut o ciocolată şi a început să mănânce din ea cu o poftă copilărească. Văzând că mă uit lung, mi-a spus zâmbind: „Doar nu vrei şi tu! Ţie nu-ţi place ciocolata amăruie.” Atunci a fost pentru prima dată când i-am spus că de fapt îmi place la nebunie ciocolata amăruie, iar ea a înţeles pe loc cât de mult am iubit-o. M-a îmbrăţişat într-un fel aparte, diferit, ca şi cum braţele ei îmi mulţumeau. Acea îmbrăţişare mi-a oferit, parcă, toate îmbrăţişările pe care uitase să mi le ofere atâta timp.

Fiul nostru a ajuns medic, iar eu am mi-am trăit visul prin el. Ceea ce nu reuşisem eu din lipsă de posibilităţi reuşise el, iar eu eram foarte mândru de el. Nu-mi mai doream decât să nu se ruşineze vreodată cu mine. Fiul meu m-a făcut fericit şi mândru. S-a căsătorit cu o femeie cumsecade şi ne-a dăruit nepoţi frumoşi şi cuminţi. Atunci am aflat că viaţa aduce permanent bucurii dacă ţi-o construieşti frumos. Plecarea fiului nostru într-un alt oraş în care a ales să muncească ne-a lăsat un gol mare în suflete şi în casă. Atunci ne-am regăsit din nou unul pe celălalt şi am învăţat din nou să ne bucurăm unul de altul.

Când am sărbătorit nunta de aur, mi s-a părut ireal că trecuseră atâţia ani şi că eu încă mai aveam impresia că totul s-a întâmplat atât de repede, prea repede că să fi avut şansa să realizez câte aş fi putut face altfel, poate mult mai bine...

Mi-am privit soţia şi o vedeam la fel ca în ziua în care ne căsătorisem. Avea aceleaşi trăsături blânde şi aceiaşi ochi senini. Câteva riduri îi tranformaseră puţin chipul, iar părul alb i se potrivea foarte bine. Atunci am realizat că o femeie nu este frumoasă doar atunci când este tânără, ci și atunci când e bunică.

După petrecerea pe care am organizat-o cu ocazia nunţii noastre de aur, am desfăcut o ciocolată amăruie şi am mâncat-o împreună pe terasa casei noastre, bucurându-ne de ea ca nişte copii.

Atunci am observat că soţia mea purta inelul de argint pe care i-l dăruisem în urmă cu 50 de ani, când eram doar un băiat sărac care încerca să îşi construiască un viitor.

- Ai păstrat acest inel? am întrebat-o uimit şi emoţionat.

- L-am purtat mereu, mi-a spus cu o voce blajină.

Cum de nu am observat timp de 50 de ani că purtase inelul? E adevărat, în cei 50 de ani i-am dăruit alte inele, din aur cu safire şi cu briliante, dar ea l-a purtat mereu şi pe acela, acolo lângă verighetă. Atunci am realizat că existau cu siguranţă multe lucruri pe care eu nu le observasem. Regretam. Nu puteam să-mi explic neatenţia mea. Am dat vina pe preocupările cotidiene și pe stres, dar mi-am promis că nu voi mai lăsa să se întâmple asta.

Ajungând la anii bătrâneţii sosise timpul să descopăr şi eu la ce se gândesc de obicei bătrânii. Cert este că au multe frici. Mie îmi era frică de moarte. Nu de moartea mea, ci de moartea ei. Îmi doream să mor primul, să nu fiu nevoit să trăiesc fără ea. Ştiind-o pe ea alături, până şi moartea mi se părea sigură şi frumoasă. Însă ea a plecat prima. Niciodată nu am fost mai nefericit. Atunci am realizat că sărăcia de care m-am temut şi pe care am detestat-o toată viaţa mea era de dorit în comparaţie cu golul lăsat de plecarea soţiei mele. Atunci am aflat că nu există sărăcie şi durere mai mare decât singurătatea. Tot atunci am înţeles ce înseamnă, de fapt, iubirea. Iubirea nu moare deodată cu oamenii care ne părăsesc. Mi-a fost greu să accept şi să mă obişnuiesc cu lipsa soţiei mele. Încă o mai căutam prin casă şi aveam impresia că o auzeam uneori strigandu-mă de undeva din grădină. Dacă înainte să moară mă enervam când uita să ia ceva din casă şi mă deranja să îi duc, acum mi-aş fi dorit enorm să mă strige, să îi pot fi de folos.

Abia după ce am rămas fără soţia mea am realizat că nu mai aveam nimic. Nu-mi mai găseam locul prin casă şi nici rostul pe lume. Încercam să mă consolez cu gândul că îl aveam totuşi pe fiul nostru şi că aveam nepoţii. Aveam totuşi o familie, chiar dacă familia mea era incompletă fără ea, soţia mea.

Într-o zi, când nu am mai suportat singurătatea şi dorul de soţia mea, am decis să merg la fiul meu în vizită. L-am întrebat dacă mă primeşte şi mi-a confirmat. Aveam de gând să stau o săptămână să mă bucur de el şi de nepoţi, gândindu-mă că nu mai aveam nicio garanţie că îi voi vizita şi altă dată. Eram deja bătrân, iar inima mea era slăbită. Nu ştiam cât mai aveam până ce urma să plec şi eu după soţia mea. Speram că prin fiul meu şi prin copiii lui aveam să o mai văd pe minunata mea soţie de care îmi era atât de dor, dar nu am regăsit-o în ei. Cu excepţia unor mici asemănări fizice, nimic nu-mi amintea de ea. Ei nu aveau cădura ei, nu aveau blândeţea ei, nu ştiau să transmită iubire aşa cum o făcea ea.

M-au primit bucuroşi, dar după două zile am avut senzaţia că îi incomodam. Aveau o casă mare şi totuşi simţeam că îi încurcam. Fiul meu era distant, iar nora mea îmi făcea tot felul de observaţii. E adevărat, nu eram obişnuit cu casa aceea, mai uitam o uşă deschisă, mai lăsam telecomanda în altă parte decât pe masă, dar nu am vrut să îi supăr. La un moment dat chiar am simţit că ar trebui să plec. Îmi era greu să accept, dar nu eram dorit acolo. Prezenţa mea nu era o plăcere pentru ei. Am plecat plângând. Nu mă mai simţeam iubit de nimeni. Şi mă durea că niciodată fiul meu nu mi-a arătat un mic semn că ar fi mândru de mine. Poate că nu era. Eu nu am reuşit să devin medic, am fost doar un simplu muncitor la căi ferate, apoi constructor.

M-am refugiat în casa mea unde, chiar şi singur fiind, simţeam cumva iubirea soţiei mele. Iubirea ei rămăsese în fiecare lucru, în fiecare colţişor şi, mai ales, în amintirile mele. Realizam acum că, de fapt, nu am fost niciodată sărac. Nu după ce am avut-o pe ea, cea mai minunată fiinţă din lume, cea care m-a făcut să mă simt iubit, împlinit, mândru şi recunoscător.

Când fiul nostru a decis să dăm lucrurile mamei lui, a venit acasă. Am sortat împreună hainele şi lucrurile care i-au aparţinut soţiei mele şi le-am pus în pachete care aveau să ajungă la o asociaţie umanitară.

Într-o cutie dreptunghiulară, aflată în dulapul soţiei mele, am găsit câteva lucruri: poze, o şuviţă din părul băiatului nostru tăiată când era copil, scrisorile pe care ni le-am trimis noi după ce ne-am cunoscut şi o hârtie de la o ciocolată amăruie. Păstrase acea hârtie de la o ciocolată amăruie pe care i-o dăruisem în urmă cu 50 de ani. Oare de ce o păstrase tocmai pe aceea? Am încercat să-mi amintesc ceva despre acea ciocolată şi am realizat că aceea fusese prima pe care i-o dăruisem. S-a întâmplat în ziua în care am cerut-o de soţie. Mi-am amintit că i-am spus atunci că nu am ce să-i ofer în afară de dragostea mea. Ea mi-a mulţumit pentru ciocolată şi a mâncat-o pe toată ca un copil care abia o aşteptase. Atunci şi numai atunci am minţit-o: i-am spus că nu îmi place ciocolata amăruie. Voiam doar să o aibă ea pe toată. Şi acum îmi amintesc că împrumutasem banii cu care am cumpărat acea ciocolată. Acum îmi vine greu să cred că un om poate fi atât de sărac încât să nu aibă bani pentru o ciocolată, dar atunci erau alte vremuri, iar ciocolata era un lux.

În aceeaşi cutie am găsit şi o felicitare. Era datată cu zece ani în urmă şi îmi era destinată. Am început să o citesc cu emoţie. Mâinile îmi tremurau, aşa că am aşezat felicitarea pe masă. Soţia mea o scrisese cu ocazia zilei mele de naştere, dar nu mi-o dăduse. Îmi mărturisea că a avut o viaţă frumoasă alături de mine şi că îmi era recunoscătoare. Îmi mulţumea pentru toată fericirea, pentru că am respectat-o şi pentru că am făcut tot posibilul să nu îi lipsească nimic. În stilul ei amuzant mi-a mărturisit că, dacă ar fi să aleagă din nou, ar alege acelaşi băiat sărac de care s-a îndrăgostit în urmă cu 50 de ani. În încheiere mi-a scris: „Trebuie să îţi mărturisesc ceva, chiar dacă e amuzant să mă destăinui după 50 de ani de convieţuire cu tine. Nu mi-a plăcut niciodată ciocolata amăruie. Atât de mult te-am iubit şi te iubesc!”

Fragment din Cartea Insomnii