Ce mare era omul mic...

Nenea Ion era un bătrân gârbovit, atât de firav încât părea că vântul ar putea să-l ia pe sus. Mic de statură, aproape cât un copil adolescent, dar cu o privire plină de lumină jucăușă, ochii lui cenușii păstrau o strălucire aparte, ca și cum ar fi purtat în ei fărâme din copilăria pe care nu o părăsise niciodată.

Locuia la marginea orașului, într-o căsuță mică, din care abia mai rămăsese o cămăruță locuibilă. Împărțea spațiul cu un câine și o pisică, singurii lui prieteni de nădejde. Uneori, când hrana era puțină, își dădea bucata de pâine animalelor, murmurând zâmbind: „Postul negru e sănătos!” Și își strângea brațele în jurul trupului slab, ca și cum ar fi vrut să-și țină de foame.

Pensia lui era infimă, abia dacă îi ajungea pentru pâine și un săpun bun, pe care îl privea ca pe o comoară. Când cineva i-a dăruit unul, l-a strâns la piept și l-a adulmecat cu o bucurie copilărească, ca și cum ar fi fost cea mai de preț avere.

Nu stătea niciodată degeaba. Muncea din zori până-n noapte pe peticul lui de pământ din spatele casei. Avea doi meri, un nuc, câteva rânduri de legume și o văcuță. Găinușele lui îi dădeau ouă, dar de cele mai multe ori, le ducea altora mai lipsiți decât el. Deși lumea îl vedea pe străzi, aproape nimeni nu știa cum trăia. Era pentru unii doar „bătrânul acela mic, mic de tot”, care trecea neobservat.

Într-o zi, boala l-a doborât și a ajuns la spital. Nu voia să meargă, dar nu avusese de ales. Acolo a fost certat că nu avea pijama și că era neîngrijit. A dormit în izmene și într-o cămașă cu gulerul tocit, cămașa lui bună, cea de mers la biserică. Când cineva i-a dăruit o pijama, nenea Ion a mulțumit de atâtea ori încât personalul medical s-a amuzat. Pijamaua îi era mult prea largă, atârna pe el de parcă ar fi fost a unui uriaș. Pentru că el era mic. Mic de tot.

Când a fost externat, a alergat spre casa lui. Îi era dor de animalele pe care niște vecini miloși le îngrijiseră cât lipsise. Dar la scurt timp după, un necaz a lovit satul: casa unei familii a fost mistuită de flăcări. Preotul a îndemnat oamenii să ajute cum pot. Și, din a doua zi, lumea a început să-l vadă pe nenea Ion împingând o roabă plină de cărămizi. Împingea cu greu, dar nu se oprea. Zi după zi, căra materiale, ducând piatră, lemn și țigle pentru cei rămași fără adăpost. Nimeni nu știa că, de fapt, își dărâma propria casă, cărămidă cu cărămidă, păstrând doar cămăruța lui mică.

Când cineva i-a spus că acele cărămizi sunt prea vechi, că nu mai sunt bune de nimic, nenea Ion s-a întristat, dar nu s-a oprit. Știa că și o singură cărămidă putea fi de ajutor. Și chiar a fost. „În casa asta sunt multe cărămizi aduse de nenea Ion”, aveau să spună oamenii mai târziu. Dar nimeni nu s-a întrebat ce mai rămăsese din casa lui...

Cu timpul, și-a dat aproape tot ce avea. Lua laptele de la văcuță și păstra doar o cană pentru pisică, restul îl dădea copiilor acelei familii. Ouăle, merele, cartofii din grădină - toate ajungeau la alții. El se mulțumea cu un colț de pâine sau cu doi cartofi fierți, peste care picura zgârcit câteva picături de ulei. Dar nu s-a plâns niciodată. Nimeni nu-l întreba dacă mai are, dacă mai poate…

Într-o zi, un vecin i-a propus să-i dea curtea și grădina, promițând că va avea grijă de el. Nenea Ion l-a crezut, pentru că omul era școlit și părea de încredere. A semnat niște hârtii la notar și s-a întors cu inima ușoară. Dar promisiunile s-au dovedit minciuni. Casa lui a fost demolată, animalele au fost alungate, iar el a fost mutat într-o șură întunecată și rece. Acolo a rămas luni de zile, uitat de toți. Nimeni nu l-a căutat. Oamenii pe care îi ajutase credeau că murise. Nimeni nu-i simțea lipsa. Pentru că el era mic… Mic de tot.

Dar într-o zi, cineva a aflat povestea lui și a decis să-l salveze. A trecut de gardul înalt al proprietății și l-a găsit în șură, pe un pat șubred, învelit în zdrențe.

- Nenea Ioane, am venit să te salvez. Hai cu mine.

Bătrânul a ridicat ochii împăienjeniți și a șoptit:

- Numai Dumnezeu mă mai poate salva.

- Tocmai, Dumnezeu m-a trimis, i-a răspuns persoana, întinzându-i mâna.

Cu greu și multe insistențe a putut fi înduplecat să plece de acolo. De-abia când a fost convins că nu mai există niciun colț care să-i aparțină, a cedat. Și chiar și atunci, cu pași mici și grei, s-a uitat de nenumărate ori peste umăr, ca și cum ar mai fi sperat că se va trezi dintr-un vis urât.

A fost dus într-un loc cald, unde a primit o cameră frumoasă, un pat moale, haine curate și mâncare bună. Avea o femeie care avea grijă de el, îl ducea la biserică și îi pregătea deserturi. Dar nenea Ion mânca puțin. Pentru că era mic. Mic de tot.

Când i s-a propus să-l reclame pe cel care îl înșelase, a refuzat. Nu voia răzbunare. „E tată de copii”, a spus. „Eu nu pot face rău.” Și a iertat.

Pentru că nenea Ion era mic, dar sufletul lui era mare. Mare de tot.