Carmen Voinea-Răducanu: Iubirea este magie

M-am gândit vreme îndelungată și am decis ca, într-o zi, pe blogul meu, să încep o serie de interviuri de suflet, de la inimă la inimă, cu oameni pe care-i prețuiesc, cu oameni de la care și voi, cititorii mei, dar și eu avem ceva de aflat. Cu oameni care au lucruri frumoase de spus și ne pot așeza ca într-o oglindă amintiri, sentimente, gânduri și bucurii în care să ne recunoștem sau ne pot încânta sufletul în cuvinte care să ne fie ori balsam pentru inimă, ori ajutor în momente de cumpănă. Sorții au căzut mai întâi pe Carmen, v-am spus mereu că Visătorii nu mor niciodată este una dintre cărțile mele preferate și nu v-am ascuns nici că o iubesc pe autoare, pe prietena mea Carmen Voinea-Răducanu. Așa că mi-am zis ca ea să fie cea cu care deschid această serie de dialoguri între prieteni. A fost o alegere subiectivă, recunosc. Și așa va fi mereu, doar sunt la mine acasă. 😊Asta nu înseamnă însă că nu accept cu bucurie și sugestii din partea voastră.

Vă invit să citiți ce au să-și spună una alteia două scriitoare, două femei, două prietene.

IB: - Noi ne-am cunoscut virtual, știi asta. Dar din prima clipă am simțit că ceva ne apropie, poate un anumit fel de a simți sau de a ne exprima sentimentele. Și m-am întrebat multă vreme, până să te cunosc personal, dar și după aceea, cine e Carmen Voinea-Răducanu? Acum știu mai multe, foarte multe chiar, dar… tu cine ești, Carmen Voinea-Răducanu?

CV-R: - What you see is what you get, cum ar spune englezul. Ceea ce vezi, exact asta primești. Sunt un berbec ușor cam nebun – zice-se că așa ar fi berbecii, cu precădere cei născuți în aprilie, luna nebunilor. Dacă mai sunt și artiști, e jale! Glumesc, nu sunt chiar așa un berbec sau artist nebun… ci numai puțin, pe alocuri și numai cât să-mi șadă bine… 😊Adevărul? În sufletul meu sunt exact ca în versurile poeziei Note de primăvară, a lui Bacovia:

„Verde crud, verde crud…

Mugur alb şi roz şi pur

Vis de-albastru şi azur…“

Sunt un om oarecare, Irina. O ființă banală privită și de aproape și din depărtare. Poate acolo, adânc, în inimă, să fiu altfel decât alții, dar nici mai bună și nici mai rea ca ei. Doar un pic altfel, datorită grăuntelui aceluia divin care ne diferențiază pe noi, oamenii. Că trebuia și Dumnezeu să-și deosebească în vreun fel copiii unii de alții.

IB: – Bine, mă prefac puțin că te cred, că ești ca toată lumea, când eu știu clar că tu ești o minune, ți-am zis asta de nenumărate ori. Dar cum nu numai tu, ci noi toți suntem minuni, poate că ai și tu dreptate: suntem, de fapt, la fel. Și ca să nu creadă nimeni că vreau numai să te laud, ci că-mi doresc să descopăr și lucruri pe care nu le știu despre tine, spune-mi, tu cum ești când ești furioasă? Ți se întâmplă să fii furioasă? Că știu și eu și ştiu şi cititorii tăi că ești un om bun, cu suflet frumos, dar acum arată-ne ceea ce nu știm.

CV-R: – Hipertensivă, așa sunt… 😊 Și da, mă înfurii, nici n-aș avea cum să nu o fac, om sunt și eu. Și berbec! 😊 Și nu numai atât, am și un ascendent la fel de înflăcărat – în leu. Scot flăcări, exact așa sunt. Sufăr enorm când mă înfurii, pentru că-mi clocotește sufletul și scap și caii la vale uneori, pentru că sunt orbită de propria mea dreptate (care e întotdeauna un punct discutabil, nu numai la mine, ci la noi toți). Nu prea stau să număr până la 10, să mă calmez și să pornesc tirul ușurel, diplomatic, ci mă duc direct cu fruntea-n zid, riscând totul. Inclusiv să greșesc. Știu lucrurile astea dintotdeauna – vezi ce frumos ți le expun în dialog –, dar când se întâmplă să iau foc, uit totul și ca un dragon înfuriat scot foc pe gură. Nu sunt simpatică deloc când mă înfurii…J

IB: – Nu pari deloc genul…

CV-R: – Nu par, dar totuși sunt și genul ăsta. 😊 Apele liniștite sunt adânci.

IB: - Și când greșești cum ești?

CV-R: – Vinovată. Și recunosc. Unii spun mereu „Am puterea, curajul să recunosc”. Nu, eu nu am puterea sau curajul să recunosc, că nu despre putere ori curaj e vorba. Am înțelepciunea să recunosc că am dat cu oiștea-n gard. Am umilința celui care a rănit un om și este conștient de asta, de suferința pe care i-a provocat-o celuilalt. Îmi cer iertare și-mi recunosc greșeala, mă simt ultimul om și sunt măcinată de regrete. Sunt mortificată, dar știu că nu mai pot schimba nimic, că nu pot îndrepta strâmbătatea comisă doar cu un „Iartă-mă”, chiar dacă e spus din tot sufletul. Și asta mă cam macină. Și greșesc des, ca mulți dintre noi de altfel. Mă lupt cu lipsurile mele, dar nu mereu iese câștigătoare partea bună și frumoasă din mine.

IB: – Cred că mulți înțeleg deja ceea ce spui. Cei înțelepți cu siguranță, nu perfecții care cred că ei nu greșesc niciodată… Uite, nu o să te mai întreb dacă ești o visătoare, ne-ai lămurit de ceva vreme că ești. Dar realistă cât ești, cât la sută din tine e realism și cât este visare?

CV-R: – Aș minți să spun exact un procent. Dar într-o proporție foarte mare sunt extrem de bine înfiptă cu picioarele pe pământ. Sigur, capul e posibil să-mi fie în nori în tot acest răstimp, dar nu pierd niciodată contactul cu realitatea. Sunt un om guvernat de inimă și sentimente, asta da, dar nici rațiunea nu-mi este plecată cu sorcova, sunt foarte cerebrală. Știu exact unde mă aflu și chiar dacă iubesc să plutesc printre nori, știu prea bine în același timp că, dacă nu sunt atentă, mă pot oricând izbi fatal de pământ.

IB: - De enervat, ce te enervează cel mai tare? Cred că sunt destule, dar ca să scurtezi lista, spune-mi ce te enervează în ultima vreme.

CV-R: - Aud și citesc foarte des în ultimul timp urarea: „Să ai parte în viața ta numai de oameni valoroși!” Cred că e un fel de modă, iar asta mă enervează. Sigur, poate sună pompos, poate sună sublim pentru urechile snobilor și ale celor care socotesc în mințile lor că valoarea este legată neapărat de reușită – iar reușita, în toate felurile, merge mână-n mână cu vreun succes fulminant –, dar mie îmi sună exact așa cum îți spuneam mai sus: plin de emfază și lipsit de modestie. Sigur, cei atinși în orgoliul lor de mânuitori ai cuvântului îmi vor răspunde ceva legat de valoarea sufletească și le dau crezare, există și o legătură cu aceasta. Dar oare n-am putea să-i spunem pe nume, simplu? Și anume, bunătate sufletească. Să ai parte în viața ta numai de oameni buni, de oameni cu suflete bune, de oameni a căror bunătate sufletească îți poate fi călăuză și mângâiere. Sigur, sună simplu de tot, aparent fraza nu mai are aceeași greutate cu care să furi ochii celui căruia i-ai făcut urarea. Dar, din punctul meu de vedere, simplitatea aduce cu ea și curățenie, aduce o greutate impresionantă frazei tocmai prin binefăcătoarea speranță că lucrurile simple ne sunt mai accesibile fiecăruia. Și, să-mi fie cu iertare, nu sună nici… manelist. Pentru că valoarea, din nefericire, a ajuns să fie confundată adeseori cu succesul facil, de bâlci, nu cu ceea ce este înțelesul ei cu adevărat: vrednicie, calitate, merit, talent, seriozitate, însemnătate, muncă, sens, putere a minții și a caracterului, ceva de preț. Termenul, în zilele noastre, s-a demonetizat, a fost aruncat în derizoriu, dând afară din lăuntrul său modestia și smerenia fără de care orice valoare coclește precum cel mai sărăcăcios dintre metale. Eu cred că Bunătatea s-a înălțat întotdeauna deasupra tuturor timpurilor, modei și modelelor și a rămas, mereu, ceea ce a fost de la începuturi: salvarea noastră, binecuvântarea absolută, menirea ființei noastre. Și valoarea cea mai de preț a unui om, cea care le cuprinde, cu iubire, pe toate celelalte.

„Vă doresc să aveți parte numai de oameni buni în preajmă!” Cât de simplu, plin de liniște și pace sună! Eu așa o văd, mi se pare o urare simplă, din inimă, în care expeditorul se pune în umbră pentru gloria destinatarului, nu în care parcă ar vrea, plin de fală, să-i scoată ochii cu un soi de „Vezi, mă, ce deștept sunt eu și ce frumos ți-am zis/scris?”

IB: – Sună ideal, dar știi și tu cum e cu idealurile… Am reținut ideea și sigur și cititorii mei vor ține cont de ea.

Carmen, oamenii te-au perceput adeseori ca pe o persoană tristă. Poate durerea din scrierile tale, poate poveștile din viața ta, nu știu. Ești un om trist?

CV-R: – Categoric, nu. Sufăr, în schimb, de melancolie. Care e un soi de fericire de a fi trist din când în când. Numai că fericirea de a fi trist e o fericire ca oricare alta. Unii oameni sunt fericiți când se îndoapă cu praline (scuzați! 😊) zâmbind generos și suspinând în extaz. Inclusiv eu. Alții pentru că vizitează nu știu ce locuri sau că-și cumpără ceva frumos. Inclusiv eu. Însă, spre deosebire de mulți, eu sunt fericită uneori și cu tristețile mele. Ca atunci când plouă – ador ploaia! Sau când parcă se prăbușesc din cer frunze aurii și ruginii toamna. Sunt tristeți care mă fac fericită, dar nu mă definește melancolia, cum nu m-ar defini nici mâncatul ciocolatei cu lapte și caramel, pe care o ador. Este doar o fațetă a diamantului pe care mi l-a dăruit Dumnezeu – sufletul meu. Un diamant învelit într-o scoarță prețioasă de optimism, de dorință de a-i face pe ceilalți fericiți, de a crește până la bunătate. Nu sunt un om trist. M-ai văzut în nenumărate rânduri râzând cu gura până la urechi, adică din tot sufletul. Sunt un om complex în simplitatea mea, sunt câte o țâră din toate, dar nu, în niciun caz trist și atât.

IB: - Cum iubește un om ca tine, Carmen?

CV-R: - Iubește cu pasiune și din tot sufletul. Iubește cu blândețe, cu zâmbet și mai ales cu multă candoare. Exact așa cum iubește omul la început de viață, când e copil. Iar de când mi s-a așezat iubirea în casă, iubesc parcă și mai responsabil, cu tărie, cu încredere, cu înțelegere și cu dorința de a-l face fericit pe celălalt. Iubesc așa cum iubesc oamenii florile, natura și animăluțele: ocrotitor. Iubesc în toate felurile în care s-ar putea iubi: năvalnic și liniștit, cu fericire și cu tristețe, cu bucurie și cu teamă. Uneori, de ce nu, cu oarecare neîncredere. În mine. De parcă mi-ar fi teamă că ceea ce dăruiesc n-ar fi exact iubirea care-i trebuie celuilalt. E drept, uneori mă încearcă spaime și în ceea ce privește iubirea celorlalți. Dacă e prea multă (ce idee absurdă, că iubirea, infinită cum e ea, ar fi prea multă!), oare o merit? Și când simt că nu e întreagă, mă întristez nemărginit și mă întreb unde am greșit. Iubirea e magie, Irina. Pentru mine. Magia în care totul devine o fericire, chiar și cerul plin de nori negri, amenințători. Magia în care tot Universul parcă s-a pus pe frâmântat, în copaia lui, tot ce are mai frumos, bun, sublim, numai și numai pentru a mă face pe mine fericită. Iar eu sper că iubesc la fel ca Pământul, toate stelele și toate ființele la un loc, pentru că asta fac atunci când iubesc: așez totul la picioarele omului pe care-l ador, nu numai sufletul, ca pe cea mai de preț și unică ofrandă. Pentru că atât am pe lumea asta: magia din sufletul și din sentimentele mele. Restul este iluzie.

IB: - S-au scris poezii, romane și tratate întregi despre prietenie și parcă nu s-a spus încă totul despre acest subiect. Exact la fel ca despre iubire. Ce crede Carmen Voinea-Răducanu despre prietenie?

CV-R: - O să-ți povestesc o întâmplare nefericită. Cândva am ținut enorm la un om, un prieten. O prietenă. Și într-o ne-bună zi, că nu a fost deloc bună, deși era o zi importantă pentru mine și pentru prietena mea, l-am surprins pe acel om strâmbându-se în spatele meu. Pe acel om pe care-l credeam a fi prietenul meu, pe care-l iubeam chiar și dincolo de greșelile sale, mai presus de toate lipsurile lui pe care le cunoșteam prea bine și pe care i le toleram cu iubire. Am văzut totul. Pentru că soarta, Dumnezeu sau poate chiar însuși domnul Dracu’, parcă din întâmplare, așezase în fața mea o oglindă spre care taman atunci priveam. Și am asistat stupefiată la faptul că omul meu drag, prietena mea, se maimuțărea disprețuitor la adresa mea către o a treia persoană care era de față, crezând că n-am cum să văd, că doar nu am ochi în ceafă. Dar am văzut. Fiindcă viața e plină de oglinzi... Nu i-am spus niciodată despre întâmplarea aceea urâtă, nu știu dacă am iertat, că nu întotdeauna e despre iertarea aceea biblică între noi, oamenii. Dar am făcut tot posibilul să trec peste episodul acela atât de amar pentru mine. Nu știu, poate că, de fapt, iertarea e un soi de a trece peste lucrurile care dor, habar nu am. Oricum, la cum a evoluat mai apoi relația, de fapt involuat, nici nu mai are importanță. Poate va citi și se va recunoaște în rândurile de mai sus, poate va citi și o să creadă că nu e despre ea. Nu știu și acum nici nu mai contează. Dar tot ce am scris mai sus e despre cum NU este o prietenie. Și, în același timp, e despre ceea ce contează într-o prietenie. Contează ca niciodată, când ești cu spatele la prietenul/prietena ta, să nu fii în pericol. Să nu fii disprețuit, să nu fii batjocorit, să nu fii înșelat, trădat și mințit. Chiar dacă adevărul e deseori și incomod și dureros de purtat.

IB: – Da... Nu mă așteptam la o asemenea poveste... Îmi pare rău că a trebuit să treci prin asta.

CV-R: - Toți trecem prin asta, mai devreme sau mai târziu. Pentru că nu suntem la fel, nu simțim la fel, nu avem același caracter și nu toți dăruim cu aceeași măsură onestă. Dar a trecut. E trecut.

IB: – Mulți oameni se plâng și disperă privind spre viitor. Tu cum îți vezi viitorul?

CV-R: – Minunat, evident. Pentru că știu că acolo, dinaintea ochilor mei poate orbi, stă în așteptare o împlinire, un vis pe care sunt nerăbdătoare să-l trăiesc: bucuria de a mă muta cu adresă fixă undeva la țară, la periferia Bărăganului, într-o căsuță ideală pentru mine, soțul meu, cățeii noștri și viitoarele noastre comori, animăluțe de toate felurile, fericite și bine îngrijite. Intuiesc că în grădina căsuței noastre mici voi avea o altă căsuță: și mai mică, albă, din lemn, lângă cireși, cu magnolii în față. Acolo voi scrie, acolo voi visa, acolo, în pragul acelei căsuțe mici și albe, voi sta în primăveri târzii și calde, voi privi fluturii multicolori zburând printre flori și mă voi gândi la tine, îmi voi mângâia cățeii și le voi da să mănânce din fursecurile de pe măsuța mea albă din fier forjat. De acolo voi vorbi cu toți cei dragi aflați departe, de acolo voi discuta pe Facebook cu prietenii și cititorii mei și tot de acolo mă voi sfătui cu editorul meu, vom pune la cale următoarele titluri de cărți, pentru că voi scrie muuult! Inclusiv pe blogul meu. Viitorul meu arată foarte bine. Idilic, plin de romantism – care unora le poate părea desuet, dar știi ceva? Nici că-mi pasă! Pentru că imaginea mea de basm se poate transforma în realitate, știu că se poate împlini!

IB: – Da, nu-mi pari deloc tristă, ești o optimistă incurabilă, nu că ar fi fost o întrebare-capcană sau că n-aș fi știut asta deja… 😊 Sper că vei mai ajunge în viitorul acela și pe la viitoarea mea cabană, cu vedere spre munți. 

CV-R: – Mulțumesc, Irina. Nu voi ajunge des, doar îmi fac viză de flotant, ai încurcat-o! 😊 Dacă nu ești acasă, să-mi lași cheia sub preș sau într-un ghiveci cu mușcate roșii, vom fi cuminți și te vom aștepta. Inclusiv Șchiopăilă.

IB: – Viitorul sună bine! 😊 Mulțumesc mult, Carmen! Aș mai sta cu tine la vorbă, dar… cine știe? Poate într-o carte, cândva, cumva…

CV-R: – Cu tine, mereu. Până la capătul spațiului virtual, a filelor word sau a tuturor colilor de hârtie! Eu îți mulțumesc, Irina. Prezența ta este mereu un regal, iar interviul pe care-l va găzdui site-ul tău, o imensă surpriză și bucurie. Te iubesc!

IB: – Ba eu!

CV-R: – Ba eu!

IB: – Ba eu! Și eu am ultimul cuvânt, că suntem la mine acasă! 😊 

Pe Carmen o mai puteți găsi pe blogul ei: www.carmenvoinearaducanu.ro , 

pe Facebook: Carmen Voinea-Răducanu

și, mai ales, în paginile cărții sale, Visătorii nu mor niciodată.