Până acum am tăcut. Am trecut cu vederea. Am lăsat de la mine. Dar sunt momente în care tăcerea nu mai este o opțiune, când a face un pas înapoi înseamnă, de fapt, a accepta nedreptatea. De acum, voi lua atitudine. Nu voi mai permite ca principiile altora să-mi dicteze viața, mai ales când acele principii calcă în picioare bunul simț și respectul față de ceilalți. Nu voi tolera niciun abuz, fie că este îndreptat împotriva mea, fie împotriva celor dragi mie.
Am fost acuzată că încalc dreptul la opinie atunci când am șters comentarii care conțineau insulte la adresa unor oameni sau categorii sociale. Dar oare libertatea de exprimare înseamnă dreptul de a arunca venin asupra celorlalți? Se pare că, în acest spațiu virtual unde granițele decenței se dizolvă, unii cred că pot spune orice, fără consecințe. Limbaj suburban, atacuri grosolane, amenințări – toate acestea au devenit aproape un mod de a fi. Iar ceea ce este cu adevărat îngrijorător este că acest comportament se propagă, este imitat de tineri, de copii, de femei…
Mă întreb: cât de puțin trebuie să te respecți ca femeie ca să vorbești fără nicio urmă de eleganță, ca să împroști în jur vulgaritate, fără măcar să te gândești la ce lași în urmă? Cât de iresponsabilă poți fi încât să nu-ți pese că ești un exemplu negativ? Cât de mult poți ignora consecințele? Nu mai există rușine, nu mai există respect, nu mai există măsură.
Unii permit aceste derapaje fără să-și asume vreo responsabilitate, invocând „dreptul la liberă exprimare”, dar uită că libertatea fiecăruia se termină acolo unde începe libertatea celuilalt. Cuvintele nu sunt simple sunete aruncate în vânt. Ele rănesc. Ele lasă urme adânci. Și nu vorbesc despre simple sensibilități – vorbesc despre oameni care s-au prăbușit sub povara urii gratuite, despre părinți care și-au văzut copiii terorizați, despre adolescenți care au ajuns să se izoleze sau, mai grav, să își piardă dorința de a trăi. Dar cui îi pasă că un suflet poate fi zdrobit de răutatea celor care se ascund în spatele unui ecran?
Despre cei care tolerează astfel de comportamente în propriile spații – bloguri, pagini de social media, grupuri – nu pot avea decât o părere foarte proastă. Să permiți ca cineva să fie umilit, insultat, batjocorit în propriul tău spațiu este o formă de complicitate. Lipsa de reacție nu este neutralitate, este acceptare tacită a abuzului.
Și mai există o categorie – cei care pretind că trebuie să accepți jignirile cu seninătate, să le „ignori”, de parcă demnitatea ar fi ceva negociabil. Ar trebui să stăm nepăsători, în numele unui fals ideal al libertății? Ar trebui să fim gazde docile în propria noastră casă pentru cei care vin doar ca să ne murdărească liniștea? Nu. Un om cu principii nu face astfel de compromisuri. Un om care respectă cu adevărat valorile umane nu dă dreptul nimănui să umilească, să discrimineze, să rănească.
Mai presus de orice legi scrise stă ceea ce ar trebui să fie fundamentul unei societăți sănătoase: bunul simț și omenia. Iar când permiți abuzul, când închizi ochii la nedreptate, ele îți lipsesc cu desăvârșire.
De aceea, am decis: nu voi mai face niciun compromis. Voi întoarce spatele oricui își permite să umilească, să discrimineze, să arunce venin asupra altora. Nu am nevoie de astfel de oameni în viața mea.
Rămâneți voi cu libertatea voastră prost înțeleasă. Eu aleg să nu fiu parte din această tăcere vinovată. Aleg demnitatea.
Perfect de acord cu tine, Irina!
RăspundețiȘtergereDaca doar jumatate din populatie ar gandi si ar proceda asa, ar fi o lume mult mai buna. Acest mesaj, scris cu sinceritate si din suflet, eu l-as afisa pe unde as putea, sa se mai dezmeticeasca lumea. Toti sarim sa judecam si sa improscam cu noroi dar nu stam nici o clipa sa ne gandim daca suntem noi oare mai buni? Si daca da, prin ce?
RăspundețiȘtergereNu intamplator Irina a ajuns una dintre cele mai citite scriitoare. Un suflet bun, cu o minte stralucita intr-un corp frumos cu o fata angelica.