O lecție frumoasă

De nenumărate ori, când am mers cu prietenii la vreun restaurant ori terasă sau vreo cafenea, nu am găsit masă liberă din cauza celor care ocupau spațiul fără logica firească și de bun simț: două persoane ocupă o masă de două persoane, nu una de patru, de șase sau de opt locuri doar pentru că e liberă în acel moment. Și-atunci începea deranjul penibil cu mutat/lipit mese (dacă era posibil) sau pur și simplu uneori am fost nevoiți să plecăm în altă parte. 

O să vă povestesc o întâmplare petrecută în urmă cu ceva ani.

Mă aflam într-o cofetărie în Leipzig. În timp ce îmi savuram prăjitura și priveam trecătorii, un domn în vârstă, care avea în mână o farfurie cu o prăjitură, a venit în fața mea și m-a întrebat dacă îi permit să se așeze la masa mea. M-am încurcat puțin, am privit în jur, în cofetărie erau câteva mese libere... Dar am acceptat. Părea a fi pașnic, așa cum mă privea zâmbind cu toată candoarea unui copil mare.

Domnul avea pe umăr o geantă voluminoasă pe care a așezat-o cu grijă lângă masă, apoi s-a așezat în fața mea și, cu multă eleganță, și-a mâncat prăjitura. Am făcut puțină conversație despre cât de cald era și despre cât de bune erau prăjiturile în acea cofetărie. 

Când ospătarul mi-a adus și o cafea pe care o comandasem mai devreme, domnul de la masa mea și-a comandat un cappuccino pe care l-a savurat cu o plăcere nemaipomenită, de parcă ar fi băut pentru prima dată o licoare destinată doar zeilor.

Am mai conversat puțin, m-a întrebat curios din ce țară sunt, iar când ospătarul a venit să-mi achit prăjitura și cafeaua, domnul mi-a spus că mă roagă să-i permit să le achite el. Nu am fost de acord, dar el mi-a spus că este plăcerea lui și nu am putut să-i refuz zâmbetul cald și senin.

I-am mulțumit și i-am spus că sper să ne revedem cândva în acea cofetărie și să-i ofer și eu o cafea și o prăjitură, dar nu m-am putut abține să-l întreb de ce a ales să se așeze tocmai la masa mea.

“Ar fi fost păcat să ocup o masă de care s-ar fi putut bucura doi îndrăgostiți sau poate o familie, iar eu să ratez ocazia să am o conversație plăcută cu o domnișoară atât de drăguță.”

Domnul a plecat, lăsându-mă zâmbind la rândul meu iar eu am așteptat-o pe prietena cu care aveam întâlnire.

Probabil l-aș fi uitat pe cel care mi-a oferit o prăjitură și o cafea într-o după amiază călduroasă de vară și pe care, gândeam eu, nu aveam să nu-l mai văd vreodată… dar în timp ce mă plimbam cu prietena mea, am auzit melodia din filmul „Lista lui Schindler”, compusă de John Williams, o melodie care mă sfâșie, care-mi aduce aminte de film și de o istorie care nu ar fi trebuit să existe… Am intrat pe aleea parcului de unde se auzea melodia, de parcă sunetele viorii mă ademeneau să le urmez și l-am văzut cântând la vioară pe domnul care-mi oferise prăjitura și cafeaua. Cânta în parc pentru bani…

Amintirea aceea este foarte prețioasă pentru mine, omul acela atât de elegant și de gentil, lecția aceea senină și frumoasă…

Și de atunci sunt atentă mereu să nu abuzez de spații de care s-ar putea bucura alții, dacă am alternative. 

Și dacă înainte de întâmplarea din Leipzig mă enervau mesele mici și înghesuite, după aceea și până în ziua de azi mă bucur de ele, de faptul că am șansa să împart și să fiu aproape de cineva drag.

Iar atunci când sunt singură la o masă și cineva caută încurcat un loc, îl încurajez cu un zâmbet. Poate fi un om minunat care să-mi ofere o amintire frumoasă sau de la care să primesc o lecție pe care să o transmit mai departe... Sau poate fi cineva căruia să-i pot oferi o prăjitură, o cafea sau poate doar o vorbă bună...