Salutări și gânduri bune haterilor!

Noroc că nu public prea des câte o carte nouă, că altfel ar sta haterii într-o permanentă stare de combustie internă, ca niște vulcani activi ai indignării literare. Când spun „hateri”, mă refer la acei cititori selectivi și, mai ales, la scriitorii muuuuult mai buni decât mine - genii neînțelese, adevărate lumini ale literaturii, maeștri ai condeiului, care, în generozitatea lor, își dedică timpul să mă deteste cu o pasiune demnă de o mare iubire neîmpărtășită.

Cum de am reușit eu, umila muritoare, să scriu trei „bestsellere” e un mister cosmic. Încă nu-mi explic cum de nu s-a rupt pixul când am început să scriu prima carte. Sau cum nu a protestat tastatura când am apăsat prima literă. Ce nenorocită coincidență că niște oameni chiar au cumpărat cărțile mele și, mai mult decât atât, le-au și plăcut! Ce tragedie pentru cultura românească!

Și, bineînțeles, să nu uităm de anumite edituri care nu vând și care cred că, denigrându-mă, își vor atrage cititorii. Nu, serios, mă simt măgulită că numele meu este considerat suficient de valoros încât să fie folosit pe post de strategie de marketing. Ce să zic… o metodă originală, dar cam jenantă. Nu e oare mai elegant să atragi cititorii prin ceea ce publici, nu prin încercări disperate de a-l trânti pe altul de pe raft?

Haterii au o fascinantă pasiune pentru mine. Mă urăsc pentru succesul meu și, din momentul în care am publicat prima carte, și-au găsit un scop nobil în viață: să mă denigreze pe unde apucă. Credeți că fac recenzii obiective? Aș! În lipsă de argumente solide și de un vocabular decent, haterii mei se rezumă la insulte grosolane și atacuri lipsite de logică. Au și un set de clișee bine stabilite: cititorii mei sunt „gospodine”, „bucătărese”, „coafeze” (de parcă aceste meserii ar fi vreun afront la adresa umanității), iar cărțile mele sunt, desigur, cele mai oribile din lume.

E destul de amuzant cum unii care se consideră etaloane ale culturii și educației recurg exact la limbajul și comportamentul pe care le critică. Oare nu cumva toată această indignare este, de fapt, un paravan pentru propriile frustrări? Un strigăt de disperare al celor care nu înțeleg de ce lumea nu îi citește cu aceeași pasiune cu care mă citesc pe mine?

Și să mai lămurim un lucru. Dacă cineva îți spune că nu îi place un produs - fie el o carte, un film, o prăjitură cu vișine - e absolut firesc. Gusturile sunt subiective, nimeni nu poate fi pe placul tuturor. Dar, dacă acel cineva își dedică zile, luni, ani întregi pentru a discuta obsesiv despre acel produs, să mă ierte Dumnezeu, dar ceva nu e în regulă...

Încă nu am înțeles de ce, dacă acești pasionați ai literaturii s-au convins că nu scriu pe gustul lor, continuă să mă citească. E un paradox. O adevărată dilemă existențială.

Îmi place să cred că le ofer acestora un scop în viață. Poate, fără mine, ar fi prea liniștiți, prea împăcați cu existența lor, iar eu le ofer adrenalina de care au nevoie. Într-o zi, poate chiar vor ajunge să recunoască asta. Până atunci, îi las să se desfășoare.

Am considerat mereu că ignoranța e cea mai bună armă împotriva răutății gratuite. Dar astăzi, am simțit că e momentul să le dedic și lor câteva rânduri. Să nu credeți că îi ignor din lipsă de argumente. Îi ignor pentru că nu au argumente. Pentru că ura lor patologică nu merită efortul unui răspuns serios.

Și mai ales pentru că, în timp ce ei se consumă făcând scenarii despre cât de „nocivă” sunt eu pentru literatură, eu… scriu. Și știți ce e cel mai frumos? Că oamenii care mă iubesc citesc ceea ce scriu. Că primesc mesaje de la cititori care îmi spun că le-am schimbat viața, că i-am făcut să viseze, să simtă, să creadă din nou în iubire.

Așadar, dragii mei hateri, puteți continua să mă citiți obsesiv, să-mi analizați fiecare frază, fiecare virgulă, fiecare succes. Puteți continua să mă criticați cu patos. Eu, între timp, voi continua să scriu. Iar oamenii care mă apreciază vor continua să citească.

Scria la un moment dat unul dintre detractori, cu o indignare aproape poetică: „Doar scriitoarea Irina Binder există în țara asta?!” Ei bine… se pare că da, dacă este singura care le ocupă mintea, tastatura și timpul. Dacă doar despre cărțile mele se scrie, dacă doar asupra mea se revarsă toată energia lor "creativă".

Se pare că „marii critici” nu citesc nimic altceva, din moment ce nu scriu despre alți scriitori - nici de bine, nici de rău. Și atunci mă întreb, pe cine încearcă ei să păcălească? Că doar n-or fi atât de absorbiți de mine dintr-un impuls altruist de a mă ajuta să-mi perfecționez stilul literar!

Scopul lor este mai mult decât evident: au impresia că, dacă mă denigrează pe mine, vor ieși ei în evidență. Tristă strategie! Profită de popularitatea mea, crezând că, dacă aduc numele meu în atenția publicului, va cădea și asupra lor vreun reflector. Din păcate pentru ei, reflectoarele nu luminează întotdeauna ce trebuie. Uneori doar scot la iveală frustrări prăfuite și ambiții neîmplinite.

Adevărul este că anonimatul i-a sălbăticit. I-a încrâncenat. Și, probabil, sărăcia - dar nu cea financiară, ci cea interioară, aceea care roade sufletul și transformă oamenii în umbre acrite, care nu mai știu să se bucure de propria existență și își măsoară succesul prin eșecul altora.

Altfel, cum ai putea explica faptul că cineva ar scrie o recenzie negativă, plină de minciuni, pentru… 200 de lei? Ups! Da, am aflat. Așa cum am aflat multe alte lucruri despre aceste practici, pe care le-am lăsat însă acolo unde le e locul: în noroi. Nu pentru că nu aș putea răspunde, ci pentru că nu-mi place mizeria. Niciodată nu m-au atras scandalurile, nici circul ieftin, nici răutățile aruncate din umbră de oameni care își imaginează că, dacă vorbesc suficient de tare, lumea le va asculta lamentările.

Îmi respect prea mult cititorii ca să le ofer asemenea porcării. Publicul meu nu se hrănește cu astfel de nimicuri, așa cum o face „publicul erudit” al detractorilor mei, care - desigur! - nu citesc altceva decât Wittgenstein, Bulgakov și Proust. Dar ce să vezi? Cumva, în mod misterios, printre rândurile grele ale acestor titani ai literaturii, reușesc totuși să mă citească și pe mine. Cu religiozitate, cu indignare, cu pasiune aproape obsesivă.

Spre deosebire de toți acești „critici de profesie”, eu nu am simțit niciodată nevoia să denigrez un scriitor sau să pun la zid vreo carte. Nu cred că literatura este un teren de luptă și nu am să mă cobor niciodată la nivelul celor care își construiesc „prestigiul” prin atacuri și resentimente.

Nu voi scrie niciodată o recenzie negativă doar pentru a mă face remarcată. Nu subestimez inteligența cititorilor și nu cred că este rolul meu să le dictez ce să citească și ce nu. Fiecare om are dreptul să aleagă ce îi hrănește sufletul și mintea, fără să fie influențat de frustrările altora.

Nu voi vorbi niciodată urât despre munca și succesul cuiva. Nu am nevoie să înjosesc pe cineva pentru a ieși eu în evidență. Nu mi-am construit niciodată drumul prin scandaluri și nu am nevoie de circ sau de mizerii pentru a mă afirma. Pot mai mult de atât.

Prefer să fiu o anonimă cu onoare decât o nerușinată în căutare de atenție. Prefer să îmi clădesc numele prin muncă, prin respect, prin ceea ce ofer oamenilor, nu prin ceea ce aș putea distruge la alții.

Nu mă simt amenințată de succesul nimănui. Din contră, mă bucur când văd că oameni talentați reușesc. Și dacă cineva merită să fie cunoscut, îl voi sprijini cu toată inima. Nu mi-e frică de competiție, pentru că adevărata valoare nu are nevoie să calce peste nimeni ca să strălucească.

Cine vrea să-și facă publicitate folosindu-se de numele meu, n-are decât. Dar să nu se aștepte să atragă un public de calitate prin metodele acestea. Vor găsi câțiva aplaudaci pasionați de mizerii, dar nimic mai mult. 

De șase ani încoace, unii oameni își ocupă timpul criticând, analizând și dându-și cu părerea despre cum ar trebui scrisă o carte bună. Și, de șase ani, eu aștept să văd capodoperele lor. Aștept să vină bestseller-ul acela răsunător care să mă lase fără replică, să-mi dea peste nas și să îmi demonstreze, prin forța lui literară, că au dreptate. Dar, se pare, aștept degeaba.

Pentru că acești critici auto-proclamați sunt mult mai preocupați să scrie despre mine, decât să scrie marea operă pe care cred că sunt capabili să o creeze. Și, sincer, e un pic trist. Nu va primi nimeni Premiul Pulitzer pentru denigrarea mea. Nimeni nu își va construi un nume stând pe margine și aruncând cu pietre. Păcat de talentul cu care se laudă și păcat de energia pe care o consumă, nu pentru a crea, ci pentru a distruge.

Recent, cineva mi-a arătat o pagină de Facebook unde câțiva oameni, prea plictisiți de propriile vieți, discutau despre mine. (Recunosc, m-am simțit flatată - măcar știu că nu muncesc degeaba, că reușesc să le captez atenția!) Mă așteptam să găsesc o analiză profundă a cărților mele, poate vreo disecție inteligentă a frazelor mele. Dar, ce să vezi? Discuția era despre… câți bani am făcut din scris și câte proprietăți am.

Una dintre „cunoscătoare” era absolut convinsă că am un penthouse și case prin cine știe ce colțuri de lume. Probabil știe și câtă pastă de dinți mai am în casă. Încă nu m-a întrebat nimeni câte ouă am în frigider, dar aștept cu interes ziua în care se va face și această investigație.

Mă întreb însă: dacă tot sunteți atât de curioși despre ce am, de ce nu vă interesează și ce am oferit? De ce nu vă întrebați câte medicamente am cumpărat pentru oameni aflați în suferință, câte aparate auditive pentru copii, câte vacanțe pentru copiii care nu au avut parte niciodată de așa ceva, câte meditații am plătit pentru elevii care nu și le permiteau, câte lucruri esențiale am dăruit celor care chiar aveau nevoie?

Răspunsul e simplu: pentru că faptele bune nu stârnesc invidie. Oamenii care mă detestă nu sunt interesați de ce am făcut pentru alții, pentru că asta le-ar zdruncina teoria conform căreia succesul meu este o nedreptate. E mai ușor să creadă că am „noroc”, că „vând iluzii”, că am case, decât să vadă câți oameni au avut un moment de speranță datorită muncii mele.

Și, paradoxal, dacă, Doamne ferește, îndrăznesc să menționez vreun act de caritate, sunt acuzată că mă laud! Nu că aș încerca să dau un exemplu bun, nu că aș încerca să-i inspir și pe alții să facă la fel. Ci că mă „mândresc”.

Și pentru că mă tot analizați, permiteți-mi să vă întreb și eu ceva: voi câte case ați construit sau renovat pentru familii fără adăpost?

A, nu ați vândut destule cărți ca să faceți asta? În regulă. Atunci: câte biciclete, chitare, laptopuri, cărți, ghiozdane sau alte lucruri simple ați oferit celor care aveau nevoie de ele?

Dacă nici asta nu ați putut face, pentru că, poate, situația voastră financiară nu v-a permis, atunci: cum v-ați folosit platforma publică? Ați încercat să mobilizați cititorii să se implice într-o cauză socială? Ați creat o campanie de strângere de fonduri pentru cineva aflat în nevoie? Ați încercat vreodată să folosiți influența voastră pentru a face un bine? Sau v-ați mulțumit doar să instigați la ură, să murdăriți imaginea altora și să adunați în jurul vostru un public care se hrănește doar cu resentimente?

Din tot ce ați scris despre mine, din toată energia consumată încercând să mă puneți la pământ, ce ați construit? Ce au învățat oamenii care v-au citit? Cât de mult le-au mângâiat sufletele scrierile voastre? Cine a fost inspirat de voi? Cine a fost motivat de voi? Eu știu deja răspunsul. Nimeni.

Pentru că ura nu motivează, ci consumă. Nu inspiră, ci degradează. Nu lasă în urmă nimic altceva decât goliciune și timp pierdut.

Vreți să știți care este rețeta succesului? În niciun caz împroșcarea cu noroi în cei care au reușit. În niciun caz invidia. În niciun caz preocuparea obsesivă de a face rău altora, de a-i trage în jos, de a le murdări numele.

Ar trebui să știți că dorința de a face rău nu este altceva decât o nevoie disperată de a vă lua revanșa față de propria nefericire. Cine este împăcat cu sine nu simte nevoia să distrugă. Cine este fericit nu caută răzbunare. Cine are un scop nu își pierde timpul încercând să îi doboare pe ceilalți.

Regret că sunteți nefericiți. Regret că sunteți atât de slabi încât nu vă puteți înfrâna pornirile agresive. Regret că nu vă concentrați pe ceea ce contează cu adevărat: evoluția voastră. Dar mai ales, regret că nu realizați ceva fundamental: nimeni nu a evoluat vreodată aruncând cu mizerie.

Iar voi, exact asta faceți. Zgomot și multă mizerie. Umpleți internetul și mințile fragile cu resentimente, cu răutate, cu insulte. Și nu vă spun asta cu răutate, ci cu tristețea celui care vede cum se irosesc suflete. Ar trebui să reflectați la toate acestea.

Mie? Mie nu-mi pasă de câteva guri spurcate care mă bârfesc. Dacă vă imaginați că succesul meu va fi diminuat de denigrările voastre, vă înșelați amarnic. Nu mie îmi faceți rău, ci vouă. Voi pierdeți timp. Voi consumați energie. Voi vă deteriorați imaginea. Voi vă pierdeți demnitatea.

Și, mai grav decât orice, vă pierdeți omenia. Pentru că ceea ce faceți voi este rușinos și dezonorant.

Lumea e sătulă de scandaluri, de răutăți, de urât. Oamenii caută frumosul, liniștea, speranța, iubirea, inspirația. Dacă sunteți atât de capabili, de ce nu oferiți ceva frumos? De ce nu lăsați ceva valoros în urma voastră? De ce, în loc să scrieți prostii despre alții, nu scrieți ceva care să ajute pe cineva?

Răspunsul este simplu. Pentru că asta spune totul despre voi. Despre ambițiile voastre, despre caracterul vostru, despre cultura și capacitățile voastre. Iar drept urmare, sunteți și aveți ceea ce meritați.

Cei care se cred „critici literari” ar trebui să înțeleagă că titlul acesta nu se dobândește prin simpla dorință de a judeca pe alții. Nu poți fi critic literar doar pentru că ai o tastatură și chef de bârfă. Ai nevoie de mult mai multă cultură, de cunoștințe solide, de o înțelegere profundă a literaturii, a stilului, a construcției narative, a contextului istoric și stilistic.

A critica o carte nu înseamnă să împroști autorul cu noroi. Nu înseamnă să reduci totul la insulte ieftine și atacuri personale. Bârfele și bălăcărelile prostești nu sunt critică literară. Sunt doar manifestări ale unor frustrări pe care nici măcar cei care le propagă nu și le înțeleg pe deplin.

Este amuzant și, în același timp, trist să vezi oameni care, după ce au citit trei cărți și câteva recenzii pe internet, își închipuie că sunt mari cunoscători ai literaturii și că au autoritatea să dea verdicte absolute. Sunteți ridicoli cu infatuarea voastră, cu erijarea în critici și cu asumarea unor calități pe care nu le aveți deloc.

Critica adevărată se face cu argumente, cu respect, cu o minte deschisă. Nu cu venin și resentimente. Și mai ales, nu cu dorința obsesivă de a dărâma pe alții doar pentru a compensa propriile neîmpliniri.

Vreți să știți de ce am eu succes? Pentru că nu am pornit cu ambiții prostești și răutăcioase, ca voi. Pentru că nu mi-am propus să dărâm pe nimeni, ci doar să construiesc. Pentru că nu mă preocupă alții, ci îmi văd de treaba mea. Nu mă uit peste gard să văd ce face vecinul, nu îmi pierd energia încercând să demonstrez cât sunt alții de slabi. Îmi canalizez resursele în ceea ce iubesc să fac și în dorința de a oferi ceva frumos celor care mă citesc.

Am succes pentru că știu să apreciez munca altora, pentru că mă bucur de reușitele lor și pentru că nu simt nevoia să sting lumina nimănui. Nu am nevoie să critic, să denigrez, să înjosesc. Nu am nevoie să arăt că sunt mai bună decât alții - aleg, în schimb, să ajut oamenii să evolueze, nu să le dau în cap.

Marea voastră greșeală este că în loc să vă zbateți să arătați cât sunteți voi de buni, vă zbateți să convingeți lumea cât sunt alții de slabi.

Dar aici e ironia: murdărirea numelui cuiva nu vă face pe voi să străluciți. Ba dimpotrivă, nu face decât să vă trădeze disperarea și teama. Teama că nu sunteți suficienți. Teama că nu veți reuși singuri. Teama că, dacă nu puneți pe cineva la pământ, nu veți fi observați niciodată.

Și mai am o veste: nimeni nu și-a construit o reputație demnă pe ruinele altcuiva. Nimeni nu și-a ridicat numele prin bârfă și ură.

Dacă vreți să fiți recunoscuți, dacă vreți să fiți apreciați, faceți ceva care să merite respectul oamenilor. Lăsați în urmă ceva care să inspire, nu care să dezguste. Pentru că lumea va uita ura voastră, dar își va aminti mereu ceea ce ați construit.

Acestea fiind spuse, vă doresc numai bine! Aș spune și că aștept cu interes capodoperele voastre literare - acele opere grandioase cu care visați să mă puneți la colț. Dar, să fim sinceri, pentru nimic în lume nu aș citi ceva scris de persoane atât de rele, de toxice și cu minți atât de insalubre.

Pentru că literatura înseamnă suflet, sensibilitate, trăire, lumină. Și cum aș putea găsi așa ceva în paginile scrise de cineva care își consumă existența încercând să dărâme, să murdărească, să rănească?

Nu-mi doresc să cunosc lumea prin ochii unor oameni care văd doar întuneric. Nu-mi doresc să simt nimic din ceea ce ar putea crea cineva care trăiește în ură.

Așa că vă las cu ceea ce știți să faceți: să criticați, să denigrați, să încercați să-i convingeți pe alții că reușita cuiva este o nedreptate.

Iar eu? Eu voi continua să scriu, să creez, să inspir și să-mi văd de drum.

Și vă doresc să găsiți, într-o zi, ceva mai bun de făcut cu viața voastră. 😊