E clar. Are pe altcineva.

Apare Prețiosul acasă, târziu. Cam târziu… Și îmi spune miorlăind răgușit, ca un motan întors hărtănit și scărmănat bine după o escapadă pe acoperișuri: “Stai departe de mine, că mă apucă o răceală și nu vreau să te îmbolnăvesc”. Așadar, ciuciu pupic. Ce să mai zic? Tac. Okeyuț...

Se așază ostenit nevoie mare pe colțar și, total absent, îl fură peisajul cu ochii la o emisiune TV. Eu, în schimb, pe gânduri, îl privesc atentă și întrebătoare deși zâmbind. Încercând să îmi dau seama de ce sclipește el așa, mai ceva ca aurul în lumina unui soare puternic de vară... Ce să mai, strălucitor ca nimeni altul. Fiindcă, și sigur nu mi se pare, domnul meu are fața plină de sclipici. O fi el prețios, nu zic ba, dar parcă e prea de tot, între noi fie vorba. Mda, clar că este un sidef de la vreun produs de machiaj. Pe fața lui e așa, ca o scânteiere foarte fină dar care insistă să iasă în evidență. Adică să-mi sară mie în ochi. Pare de pe la vreun "Bluș" sau "Ilumineizăr". Zic “Mda” în sinea mea pentru a doua oară…

Cum stăteam așa și cugetam, mi-am adus brusc aminte că exact eu, cu gura mea i-am spus de câteva ori că dacă va întâlni o alta mai frumoasă, mai suplă, mai tânără, mai cu moț sau cu ce mai vrea sufletul lui, să nu fie fraier să rămână cu mine, să-și vadă de drumul lui. L-am asigurat din răsputeri că-l iubesc atât de mult încât fericirea lui e mai importantă decât să-l am lângă mine abătut și trist, obligat și nefericit, și că îmi doresc tot ceea ce este mai bun pentru el. Nu, nu glumesc. Acum serios, oricât de greu mi-ar fi să-l pierd eu nu iubesc egoist, eu nu depind de el și de nimeni și da, știu să iubesc atât de mult încât să mă pot bucura de fericirea lui... alături de alta. Dar după ce plâng o perioadă și consum un tir de dulciuri, desigur. Că nici eu nu-s de piatră. 

Și cu aceste gânduri în cap care nu-mi dădeau pace, l-am abordat direct, franc, fără menajamente.

- Ce ai pe față? 

- Ce-am pe față? N-am nimic, a bâzâit el indiferent și mofluz, trecându-și mâna peste obraji.

- Sclipești.

- Habar n-am, a ridicat el din umeri cu nepăsare. O fi de pe la asteroizii tăi sau meteoriți, ce-or fi. 

Aha, se referea la o pudră sidefată Meteorites Guerlain cu care l-am disperat că nu o găseam, iar el a căutat-o prin multe magazine de profil la rugămintea mea... 

- Nu are cum, mi-ai zis să stau la distanță că ești răcit. Iar eu nu sunt machiată, am gângurit eu suav.

- Atunci nu știu ce am, a dat el din mâini a neputință, tot cu ochii proptiți în televizor.

Se uită în continuare la emisiune de parcă viața lui toată ar depinde de ceea ce vorbesc ăia acolo.

Iar eu îl fixam mai departe, fără să-mi iau ochii de la el. Vă imaginați ce era în mintea mea, cred că e inutil să vă spun. El, impasibil în continuare, face pe nefericita victimă a răcelii. Tușește, își suflă nasul, se văicărește, se alintă, mă roagă să îi fac un ceai. Păi da, normal. Dar de ce nu ți-a făcut aia care te-a umplut de sclipici?! m-am gândit eu cu zâmbetul interior transformat într-un rânjet.

Eram răutăcioasă, deși era evident că nu se simte bine. Iar eu fierbeam deodată cu apa pentru ceai, fiindcă nu-mi spunea o dată pentru totdeauna, bărbătește și hotărât, că trebuie să discutăm ceva. Așteptam cu înfrigurare discursul ăla despre cât de minunată sunt și bla, bla, bla dar a întâlnit pe cineva și ce să vezi, dar s-a întâmplat să bla, bla, bla. Sigur, el nu vrea să mă rănească dar viața bla, bla, bla... și iubirea care bla, bla, bla și inimii căreia nu-i poți spune bla, bla, bla. Adică textele obișnuite, știți voi la ce mă refer, că și femeile și bărbații le cunosc. Dar nu. Absolut nimic. El tăcea și se uita la televizor! Uf!

-Vrei să te demachiezi? l-a întrebat candid și dând mărunt din gene drăcușorul din mine. 

-Cum să mă demachiez? mi-a răspuns și el, tot cu mințile în altă parte.

-Atunci vrei să-mi spui ceva? am insistat eu, tot sperând că-mi va spune adevărul.

-Da, a căzut răspunsul lui peste mine cu greutatea unui bolovan azvârlit de foarte sus. Acum e momentul, acum va mărturisi tot! Mă țineam cât puteam eu de tare.

- Iubita, nu pot veni la București cu tine în 28. 

Da, era clar. Cam așa începe totul, știu eu. Sigur, are treabă băiatul. Și încă ce de treabă! A uitat că noi, împreună, de comun acord, am stabilit că dacă unul dintre noi se amorezează fulgerător de altcineva, ne vom spune sincer adevărul și nu vom fi duali... Dar el e un laș. A promis! Și, totuși, cu toate astea nu are curajul să-mi spună ce se întâmplă.

De nervi îi storc o lămâie întreagă în ceai, uite-așa, ca să simtă ce simt eu... Și după aceea mă duc în baie să mă dau cu cremă de mâini. Văd pe lavoar cutia cu șervețele din care Prețiosul meu a scos neglijent câteva și observ ceva ciudat. Șervețele sclipesc, sunt perlate. Ha?! Nu pricep, de ce ar face producătorul șervețele cu sclipici pe ele?!? Le pipăi, caut să văd dacă se ia sclipiciul, dacă rămâne pe degete. Rămâne. Se ia, logic, am toată mâna sclipicioasă de parcă ar fi de aur, în lumina din baie… Auci!

Fug cât pot eu de repede în living.

-E prea acru ceaiul?! Stai, îți fac altul imediat! Îți aduc și miere! Să merg la farmacie să-ți iau vreun medicament anume, bolnăviorul meu?...