Putem trăi...

De câte ori nu suntem convinși că nu vom putea trăi fără o persoană sau fără vreun lucru anume, și suntem disperați și înspăimântați crezând că viața noastră nu va mai fi la fel fără acel cineva sau ceva, că nu vom putea depăși situația și că nu vom face față suferinței? Și totuși, putem trăi și fără toate cele sau toți acei de care suntem atât de convinși că depinde viața noastră. 

Putem trăi și fără părinți, chiar dacă ne vom întreba mereu de ce n-am avut același noroc ca alți copii și să ne bucurăm ani mulți de bucuria de a-i avea în viețile noastre. Putem trăi și fără o mamă grijulie și iubitoare, fără îmbrățișările unui tată protector, fără o bunică blândă care să ne pregătească ou moale cu pâinică în căniță, fără un bunic simpatic, sfătos și răbdător care să ne ducă de mână la grădiniță și la joacă în parc. Putem. 
Putem trăi chiar dacă știm că nu suntem cei mai frumoși copii, chiar dacă frații noștri sunt mai iubiți de oameni și de soartă decât noi. 
Putem trăi chiar dacă alții mai puțin merituoși ne-au luat-o înainte și au mai mult decât le trebuie, mai mult decât noi, mai mult decât li se cuvine și mai mult decât ar fi drept să aibă un singur om. 
Putem trăi fără prieteni, fără ajutorul lor, fără mângâierile care să ne aline atunci când sufletele noastre tânjesc după un umăr pe care să putem plânge în voie și n-avem un punct de sprijin nici pentru frunțile noastre ostenite, nici pentru inimile noastre rănite. Putem. 
Putem trăi și fără oamenii care ne-ar ridica de jos, de acolo de unde viața, uneori, ne trântește ca să ne pună la încercare capacitatea de a ne ridica și a o lua de la capăt cu mai multă forță. Putem trăi și singuri. 
Putem trăi și fără afecțiune, fără mângâieri, fără cineva aproape căruia să îi pese de soarta noastră, fără cineva care să se bucure și să sufere sincer împreună cu noi. 
Putem trăi și fără un ochi, fără mâini sau fără picioare. Putem trăi cu orice handicap, cu orice diformitate, cu orice complex. Putem. 
Putem trăi și fără un cămin, fără căldură, cu hrană puțină, cu orice fel de lipsuri materiale.

Putem trăi fără soare, stele și lună, fără un cer senin sau acoperit de nori, fără copaci, flori sau animale, fără mare și munte, fără lacuri și râuri. Putem trăi într-un deșert, putem trăi pe o creastă de munte, în sălbăticie.
Putem trăi cu toate nedreptățile care ni se fac, cu temeri, cu sufletul împovărat de vină, fără libertate și dreptate, însingurați și triști.
Putem trăi așteptând la nesfârșit un “Iartă-mă”, un „Te iubesc”, un „Mulțumesc” pe care, probabil că nu le vom auzi niciodată. Putem.
Putem trăi și fără a ni se recunoaște meritele, fără a primi ceea ce ni se cuvine, fără a avea parte de ceea ce ne-ar putea face fericiți, de ceea ce ne-ar putea salva sufletele.
Putem trăi și fără să depindem de ceva sau cineva, fără să avem așteptări, fără să avem visuri, fără să avem comori adunate în suflete și liniște coborâtă în inimă.
Putem trăi și fără iubire și chiar și fără noi înșine… Putem.

Fragment din cartea Până la sfârșit