Suntem ceea ce lăsăm în sufletele altora...

Într-o noapte, în care tocmai mă întorsesem în Brașov, am oprit la OMV să fac plinul și să-mi iau o cafea. La casă se afla o doamnă mai în vârstă decât celelalte angajate pe care le știam. Văzând-o, m-am gândit cât de norocoasă eram că mă duceam acasă să dorm, în timp ce ea era nevoită să muncească toată noaptea, să stea în picioare și în frig (de câte ori se deschideau ușile intra câte un val de răcoare, care parcă biciuia). În spatele meu erau un tip și o tipă care se foiau, comentau și făceau bășcălie pe seama angajatei care „se mișca în reluare”, aceasta fiind foarte atentă la operațiunile cu cardul. 

Știți cum e la OMV, unul vrea să plătească, altul vrea ștampilă pe bon, unuia trebuie să-i faci cafea sau să-i aduci sandwich și trebuie să lași oamenii să aștepte la rând… iar mulți sunt nerăbdători, pufăie, vociferează și-și exprimă nemulțumirile, chiar și cu agresivitate verbală. Văzând neliniștea acelui cuplu, le-am spus că-i las în fața mea dacă se grăbesc, că eu am răbdare. Ei nu se grăbeau nicăieri, ci doar aveau chef să o critice pe biata femeie care se străduia să-și facă treaba. Și au început să o insulte, să-i spună să se pensioneze, să-i sugereze să-și schimbe ochelarii… Dobitocul acela sinistru a făcut tot felul de afirmații misogine și denigratoare la adresa femeilor în etate, iar duduia de lângă el nu numai că nu-l oprea, ci îi susținea comportamentul de mitocan. Angajata s-a pierdut, se vedea că era stresată și că nu știa cum să își facă treaba mai repede. Simțeam și eu toată presiunea aceea pe care o simțea ea. Și nu am tăcut, așa cum nu tac niciodată. M-am luat de dobitoc și de femeia de lângă el. S-a lăsat cu ceartă, dar un domn m-a susținut… 

Am încurajat-o pe acea angajată, dar îmi amintesc că nu îndrăznea să ridice privirea…

De atunci, de câte ori o vedeam, o întrebam ce mai face și schimbam câteva vorbe, conștientă că i-ar prinde bine și o atitudine prietenoasă pe lângă atâtea ifose și apucături lipsite de bun simț. 
Astă seară am fost la OMV și am povestit puțin cu fetele de acolo. Era liniște, nu erau agitate ca de obicei. Și am întrebat de colega lor, de “doamna aceea mai în vârstă”, mirată că nu am văzut-o de mult timp… 
- Aaa, doamna Rodica? A murit. Era bolnavă, săraca.

M-am întristat foarte tare. Și m-am înfuriat. Mi-am amintit de acel tip care a tratat-o neomenește pe biata femeie, tocmai într-o perioadă în care ea era suferindă și încerca doar să își câștige pâinea. El se grăbea, deși cu siguranță i-a mai rămas TIMP, dar i-a tulburat puținul ei timp… cu răutatea lui. Mi-am amintit-o timidă, apăsată, slabă, cu atitudinea unei femei care își dorea să fie invizibilă... 
Câți nu fac la fel ca acel mitocan? Câți nu se poartă neomenește cu vânzători, cu ospătari, cu cei care îi servesc, incapabili să le respecte munca și strădania? Și noi, ceilalți, ce facem? Asistăm indiferenți la aceste abuzuri… și foarte puțini luăm atitudine.
Suntem ceea ce lăsăm în urma noastră, ceea ce lăsăm în fiecare suflet. Păcat că unii nu înțeleg cât de tare pot răni cu egoismul și cu răutatea lor, păcat că nu se gândesc că fiecare om are durerile lui, că unii stau în picioare în fața noastră și ne întâmpină zâmbitori, dar sufletele lor abia se târăsc…
Cine știe? Poate că nu am scris degeaba povestea aceasta. Poate că măcar un om o va citi și, atunci când va avea tendința să-și arate nerăbdarea și intoleranța față de cineva, să-și facă dreptate altfel decât cu indulgență și iubire, își va aminti de această istorioară și va reuși să fie puțin mai bun…