Suntem ceea ce lăsăm în sufletele altora

Într-o noapte rece, abia întoarsă în Brașov, am oprit la OMV să fac plinul și să-mi iau o cafea fierbinte. La casă, în locul angajatelor tinere pe care le știam, am observat o doamnă mai în vârstă, cu chip obosit, dar privire blândă.

În timp ce așteptam, gândurile mi-au fugit fără să vreau spre ea. Eu aveam să plec acasă, să mă odihnesc sub o pătură caldă, în timp ce ea urma să petreacă întreaga noapte muncind. În picioare. În frig. De fiecare dată când ușa se deschidea, un val de aer rece pătrundea brusc în incintă, biciuind aerul cu asprime.

În spatele meu, un bărbat și o femeie, tineri, se foiau nerăbdători, comentând cu un ton de superioritate. Se distrau pe seama angajatei, făcând remarci ironice despre cum „se mișcă în reluare”, iritați de grija cu care verifica tranzacția pe card. Nu vedeau omul. Vedeau doar întârzierea.

Știți cum e la OMV, mai ales noaptea. Unul vrea să plătească, altul cere ștampilă pe bon, cineva își comandă cafea, altcineva vrea un sandwich din vitrină, iar casierul trebuie să facă toate acestea în același timp, sub presiunea privirilor nerăbdătoare din spatele tejghelei. Iar oamenii? Mulți sunt grăbiți, pufăie exasperați, își exprimă iritarea prin oftaturi și priviri tăioase, iar unii, în lipsă de altceva mai inteligent, își varsă frustrările pe cel care încearcă doar să-și facă treaba.

Văzând nerăbdarea ostentativă a cuplului din spatele meu, am încercat să le ofer o soluție pașnică: „Dacă vă grăbiți, poftiți în fața mea. Eu am răbdare.”

Dar nu, ei nu se grăbeau nicăieri. Singurul lor „sport” era să critice, să se distreze pe seama unei femei care muncea într-o noapte rece, în picioare, în mijlocul indiferenței generale.

Și, ca orice personaje ieșite dintr-un manual al lipsei de empatie, au început să o insulte. Au sugerat că ar trebui să se pensioneze, să-și schimbe ochelarii, iar dobitocul sinistru de lângă mine și-a dat frâu liber misoginismului, făcând tot felul de remarci jignitoare despre femeile în etate.

Dar poate și mai dezgustător decât mitocănia lui a fost complicitatea femeii de lângă el, care nu doar că nu l-a oprit, dar îi susținea cu nonșalanță comportamentul de mahalagiu. Râzând.

Femeia de la casă s-a pierdut. Se vedea clar că stresul și umilința o copleșiseră, că își dorea doar să termine mai repede, să scape din acel moment neplăcut. Și eu simțeam presiunea aceea, acea nedreptate tensionată care plutea în aer.

Și, bineînțeles, nu am tăcut. Așa cum nu tac niciodată când văd o nedreptate. M-am întors către ei și le-am spus exact ce meritau să audă.

S-a lăsat cu ceartă, pentru că oamenii mici sunt întotdeauna zgomotoși. Dar, surprinzător, un domn aflat în magazin m-a susținut. Și atunci am știut că nu eram singura care refuza să fie martor mut la o lipsă de respect transformată într-un spectacol ieftin.

Am încurajat-o pe acea angajată, i-am spus câteva cuvinte menite să o aline, dar îmi amintesc bine… nu îndrăznea să ridice privirea. Era ca și cum, după atâtea nopți petrecute sub priviri ostile, ajunsese să creadă că nu mai merită nici măcar un gest de bunătate.

De atunci, ori de câte ori o vedeam, îi zâmbeam, o întrebam cum mai e, schimbam câteva vorbe. Era felul meu de a-i arăta că, printre atâția oameni care o tratau cu superioritate sau indiferență, exista și cineva care o vedea. Care înțelegea că în spatele uniformei se află un om.

Astă-seară am fost din nou la OMV. Era liniște, o atmosferă diferită, fără graba și agitația obișnuită. Am povestit puțin cu fetele de la casă, iar într-un moment de pauză, le-am întrebat, fără să mă gândesc prea mult:

– Dar colega voastră, doamna aceea mai în vârstă? N-am mai văzut-o de mult…

S-au privit pentru o clipă, apoi, una dintre ele mi-a răspuns cu tonul acela resemnat, al celor care s-au obișnuit să dea astfel de vești:

– Aaa, doamna Rodica? A murit. Era bolnavă, săraca…

Am rămas nemișcată. Doamna Rodica… Cineva pe care aproape nimeni nu-l observa, pe care unii îl tratau cu superioritate și ironie, cineva care își petrecuse nopțile servindu-i pe alții, trăgând după ea oboseala și, probabil, o boală tăcută… nu mai era.

M-am gândit la serile în care am schimbat câteva vorbe, la felul în care îi luminam, poate, o clipă dintr-o noapte lungă. Și mi-am dorit ca măcar pentru o secundă să fi știut că a contat. Că cineva a văzut-o, că cineva a apreciat-o, că nu a fost doar o figură anonimă, dincolo de tejghea.

Și, pentru prima dată, m-am simțit norocoasă că nu am tăcut.

M-am întristat profund. Și m-am înfuriat. Mi-am amintit de acel tip meschin, cel care o tratase cu atâta dispreț, fără să știe - sau să-i pese - că femeia aceea, în tăcerea și resemnarea ei, ducea o suferință pe care nimeni nu se obosise să o vadă. Că în acele nopți lungi, în care încerca doar să-și câștige pâinea, trupul îi era obosit, iar sufletul - poate și mai istovit.

El se grăbea. Se grăbea să fie răutăcios, să își arate superioritatea, să-și verse nerăbdarea asupra unui om care nu-i greșise cu nimic. Se grăbea, deși sunt sigură că lui i-a mai rămas timp. Dar i-a tulburat puținul ei timp… cu răutatea lui.

Mi-am amintit-o timidă, apăsată, slabă, cu privirea în pământ și atitudinea unei femei care ar fi vrut să fie invizibilă.

Și mi-am dat seama câți oameni fac exact ca acel mitocan. Câți își tratează cu superioritate și lipsă de respect vânzătorii, ospătarii, casierii - oamenii care îi servesc. Câți sunt incapabili să le recunoască strădania, să vadă că și ei au poveștile lor, că și ei au luptele lor.

Și noi, ceilalți, ce facem?

În cele mai multe cazuri, asistăm tăcuți. Întoarcem privirea, poate chiar simțim că ceva e nedrept, dar nu spunem nimic. Și, în tăcerea noastră, validăm astfel de comportamente.

Dar suntem ceea ce lăsăm în urma noastră. Suntem felul în care îi facem pe ceilalți să se simtă. Păcat că unii nu înțeleg cât de tare pot răni cu egoismul și lipsa lor de empatie. Păcat că nu se gândesc că fiecare om are durerile lui, că unii stau în picioare în fața noastră și ne întâmpină cu un zâmbet obosit, dar înăuntrul lor se târăsc printr-o lume care nu le oferă nici măcar o privire blândă.

Cine știe? Poate că nu am scris degeaba această poveste. 

Poate că măcar un om o va citi și, într-o zi, în loc să-și arate nerăbdarea sau intoleranța, se va opri o secundă.

Poate că își va aminti că există și o altă cale de a reacționa.

Poate că, în loc de furie, va alege blândețea.

Poate că, în loc de superioritate, va alege înțelegerea.

Poate că, în loc să privească un om de sus, îi va oferi, măcar o dată, un zâmbet.

Și poate, doar poate, va fi puțin mai bun.