De ce aș vrea un prieten ca tine?

Cunoașteți și voi oameni pe care vă străduiți să-i evitați? Mă refer la cei toxici, care vă încarcă negativ, veșnic nemulțumiți, clevetitori, bombănitori, indispuși, răutăcioși, care au mereu ceva de reproșat și de criticat, care vă condiționează mereu, vă limitează și vă minimalizează?

Nu că m-ar alina în vreun fel să știu că aveți și voi asemenea persoane prin preajmă, din contră, dar aș vrea să știu dacă la mine trag toți, poate fac eu ceva greșit, poate am ceva care-i atrage… Aș corecta asta, dar trebuie să descopăr unde este eroarea mea, unde există un scurtcircuit care-i adună pe toți lângă mine.

Mi-a spus o prietenă dragă că doar eu sunt vinovată pentru purtarea unor prieteni, că prea le-am dat nas și i-am învățat prost, că nu i-am pus la punct la timp și că le-am permis să mi se urce în cap. Și... cam are dreptate. Știți cum e omul, îi dai un deget și el…

Doar că eu am obosit. Poate credeți că exagerez, că mă răsfăț, dar vă rog să mă credeți că mă simt epuizată psihic. Am ajuns să mă tem de unii oameni, de reacțiile lor, de energiile lor negative, să fug de ei, să simt nevoia să mă protejez, să nu mai fiu „radiată” de otrava pe care o răspândesc în jurul lor.

Și am obosit să-i educ. Am obosit să-i motivez pe toți, să-i ajut să se ridice, să le deschid ochii, să-i învăț să fie recunoscători pentru ceea ce au, să vadă și partea frumoasă din oameni și din lume dar și partea plină a paharului, nu doar ceea ce nu le place. M-am tot rugat de ei să fie mai puțin critici, să fie mai buni și mai îngăduitori, să nu se mai compare mereu cu alții, să nu mai concureze prostește cu cei din jur…

Am avut o discuție cu o prietenă de care m-am distanțat. A vrut să avem un dialog cu cărțile pe față, să înțeleagă de ce nu o mai vreau în viața mea. I-am spus cu sinceritate că este toxică pentru mine, că după fiecare întâlnire cu ea sunt indispusă, că timpul petrecut împreună nu este timp de calitate pentru mine ci irosit. Pentru că nu-mi aduce nimic bun și nici eu nu pot fi ceva benefic pentru ea cât timp, după atâta amar de vreme de când ne frecventăm, nu a învățat nimic pozitiv și frumos de la mine. Și i-am mai spus că nu mai pot să-i ascult nemulțumirile legate de orice și de oricine. Evident că nu a fost pregătită pentru adevărurile pe care i le-am spus. Este prea orgolioasă ca să-și recunoască defectele și mi-a arătat și după discuția pe care am avut-o cu ea, că nu este dispusă să se schimbe. Din păcate, pentru toate eșecurile și greșelile ei caută mereu alți vinovați.

Nu i-a plăcut când i-am zis că alături de ea mă simt mereu sub lupă, că mă deranjează că de fiecare dată când ne întâlnim mă cântărește din priviri și mă interoghează dacă am mai slăbit sau dacă m-am îngrășat dar niciodată nu m-ar întreba simplu, omenește, ca o prietenă căreia îi pasă, dacă sunt fericită sau nu. Niciodată. I-am subliniat și că nu-mi place că este geloasă pe alte prietene deși ea nu este dispusă să-mi fie alături așa cum îmi sunt ele și că în loc să se bucure de ceea ce am, ca un prieten sincer, mereu folosește expresia „Păi da, că tu îți permiți!”. I-am mai zis că îmi reproșează mereu că nu o sun, deși ea nu mă sună niciodată și că nu mă simt liberă când sunt lângă ea, pentru că trebuie să-mi cântăresc fiecare cuvânt de teamă că se va supăra - fiindcă suferă și de mania persecuției și are mereu impresia că toată lumea are ceva împotriva ei. I-am zis că sunt mereu stresată în preajma ei pentru că se poartă urât cu alți oameni (cu angajații din restaurante, de exemplu) și mă pune în ipostaze penibile. Nu i-am menționat și că nu mi se pare normal că este prietenă cu persoane care mă dușmănesc și care s-au purtat urât cu mine, fiindcă în opinia ei, dacă aceștia nu i-au greșit ei cu nimic nu are motive să-i excludă... Probabil că trebuia să-i mai spun și asta, dar m-am oprit. Ceva îmi spunea că oricum e în zadar, că-mi pierd timpul încercând să o ajut să înțeleagă cum mă simt, după ce o fac să se privească prin ochii mei.

Nu a recunoscut nimic, bineînțeles. Zadarnic i-am dat exemple despre purtarea ei, nu-și mai amintea ce a spus sau ce a făcut și a concluzionat că sunt eu prea fițoasă și absurdă. Că cer prea mult de la ea, care e doar un om.

Oare chiar sunt? Oare chiar am așteptări prea mari de la oameni? Oare cer mai mult decât ofer? Aș dori foarte mult să nu credeți că nu m-am analizat sau că trăiesc cu impresia că eu sunt perfectă. Am încercat mereu să fiu prietena pe care mi-aș dori și eu să o am, mi-am respectat prietenii și le-am respectat alegerile, le-am protejat cu sfințenie secretele, le-am înțeles neputințele, m-am străduit să fiu un bine în viața lor, am dăruit ce am avut și cât am putut, am suferit când nu am reușit să mulțumesc pe cineva, am iertat de fiecare dată vorbe negândite și reacții nepotrivite, i-am înțeles pe cei care nu s-au purtat echitabil, nu am reproșat, nu am revendicat, nu m-am victimizat. Dar am și eu limitele mele de suportabilitate și toleranță și când prezența cuiva devine neplăcută, când întâlnirea cu cineva mă lasă în urmă sleită de puteri și încărcată negativ, când nu mă mai regăsesc lângă anumiți oameni, când simt că se abuzează de bunătatea mea am dreptul să mă retrag.

Fiindcă... de ce aș vrea un prieten ca tine? De ce aș vrea în viața mea pe cineva care mă pune de multe ori în situații ridicole, care-mi strică bucuria unui prânz, care are mereu ceva de criticat și de comentat? 

De ce aș vrea alături un om pe care nu-l interesează ce simt și căruia nu-i pasă de părerea mea?

De ce aș vrea pe cineva care ține ca un expert contabil evidența lucrurilor pe care le-a făcut pentru mine și care se poartă de parcă i-aș fi încontinuu datoare, cu toate că am oferit mereu și mai mult și fără a avea așteptări și mai ales că nu am cerut niciodată nimic?

De ce aș vrea în casa mea oameni care vin doar să-mi facă inventarul lucrurilor, care în loc să mă privească pe mine analizează fiecare obiect în parte și-l comentează, îl evaluează și îmi dau senzația că au venit la un muzeu sau la un magazin, nicidecum la un prieten?

De ce aș vrea să am alături oameni geloși, care nu sunt capabili să se bucure dacă altcineva mă iubește?

De ce aș vrea să am un prieten care mă instigă împotriva altor prieteni și care mă avertizează mereu că voi fi trădată de unul sau de altul, stricându-mi fiecare bucurie?

De ce aș vrea oameni incapabili să mă respecte, să-mi respecte alegerile și prietenii?

De ce aș vrea oameni de la care nu am nimic bun de învățat și care sunt prea orgolioși ca să învețe ceea ce ar putea învăța bun de la mine?

De ce aș vrea în viața mea oameni care nu-și cunosc lungul nasului, care sunt indiscreți, obraznici și au spirit polițienesc?

De ce aș vrea în preajma mea oameni care sunt imposibil de mulțumit, care sunt nerecunoscători și au pretenții absurde? 

De ce aș vrea în viața mea oameni pe care nu-i deranjează când alții îmi fac vreo nedreptate, când mă insultă și mă rănesc? 

De ce aș vrea în viața mea oameni care mă obligă mereu să mă justific pentru orice spun, care nu suportă un refuz și care mă fac să mă simt mereu vinovată pentru că nu le pot face pe plac?

Ei bine, se pare că am găsit un răspuns corect: EU sunt problema... Fiindcă nu sunt destul de bună pentru voi, dragii mei. De aceea m-am tot gândit și m-am răs-gândit și am realizat că soluția câștigătoare de ambele părți e să vă fac un bine și să mă retrag înainte să vă fac și mai nefericiți. Și asta se va întâmpla. Așa că vă doresc să aveți prietenii pe care-i meritați, la care visați, care nu comentează niciodată, care nu ripostează, care vă încurajează și vă aplaudă când greșiți, care vă spun doar ceea ce vă place să auziți, care acceptă orice trădare, orice nemernicie, lipsa sincerității și, mai ales, lipsa iubirii.

La final, mi-ar plăcea să-mi răspundeți, unul câte unul, la o ultimă întrebare: tu ai vrea un prieten ca tine?

Fragment din cartea Iubitelor mele prietene - de Irina Binder și Carmen Voinea-Răducanu