Neînfricata

Iată ce poze îmi trimit cititorii mei cu imaginație bogată! 😁 Cică aș fi neînfricată.

Adevărul? Poate că sunt. Poate că nu. Dar știți ce? Mie tot mi-e frică…

Mi-e frică să spun tot ce gândesc, nu pentru că nu am curaj, ci pentru că întotdeauna se vor găsi orgolioșii care să mă ia la rost:

- Că sunt prea critică.

- Că sunt mereu nemulțumită.

- Că mă cred prea deșteaptă.

- Că vreau eu să-i educ pe toți și că am ceva cu lumea întreagă.

Dar stați puțin! Eu, draga de mine, nu le-am băgat profilul meu pe gât, nu le-am confiscat butonul de „like”, nu i-am amenințat cu moartea dacă nu citesc ce scriu. E simplu: nu-ți place? Nu citești.

Și totuși, ce-am zis așa de grav?

Că nu înțeleg femeile care leșină de admirație față de bărbați care scriu vulgar pe Facebook? Că nu e elegant pentru o femeie să ia parte la discuții suburbane, să încurajeze "craii" lipsiți de respect? Că mi se pare ușor fals să ai în fiecare poză aceeași expresie, aceeași poziție, să te străduiești prea mult să pari altceva decât ești? Că mi se par dubioși domnii trecuți de o anumită etate care lasă comentarii aluzive la pozele adolescentelor?

Ei bine, asta sunt eu. Acestea sunt părerile mele, formate din educația primită, din experiențele trăite și, de ce nu, poate și din limitele mele personale. Nu trebuie să fiți de acord cu mine. Nu trebuie nici măcar să mă luați în seamă.

De ce să ne certăm, când putem purta un dialog?

Oare chiar trebuie să existe doar două extreme? Fie mă iubești și-mi dai dreptate la orice, fie mă urăști și te simți personal atacat?

De ce nu putem, pur și simplu, să avem opinii diferite și să rămânem prieteni? De ce nu putem să comunicăm civilizat, prietenește, fără resentimente?

De tăcut nu o să tac. Pentru că printre orgolioși există și oameni care îmi spun că învață ceva de la mine. Și dacă măcar un singur om învață ceva bun, dacă măcar o singură persoană se oprește și își pune o întrebare care să-l ajute să crească, atunci merită să se supere alți zece.

Vă pup! Și vă iubesc, așa orgolioși și grăbiți să mă judecați. Eu nu scriu din ură, scriu pentru că îmi pasă. Scriu pentru că, într-un fel sau altul, mi-aș dori ca toți cei care mă citesc să fie mai buni, mai fericiți și mai împăcați decât mine.

Așa că, rămâne cum am stabilit: gândim, vorbim, învățăm. Dar de tăcut, nu tăcem. 😉