– O cunoști pe Xuleasca? mă întreabă cineva, într-o zi.
– Nu. Cine este, ar trebui să o știu?
– Ăăă, nu știu exact, dar am văzut că nu te are la suflet și te tot critică pe internet.
– Eu nu am auzit niciodată de această persoană, dar se pare că ea a auzit de mine. Asta spune tot. 😊
Nu cunosc persoane care își ocupă timpul cu bârfe pe internet și, sincer, nici nu mi-aș dori ca astfel de oameni să „mă aibă la suflet”. Mi se pare chiar dezonorant să mă placă persoane cu caractere îndoielnice și preocupări dubioase.
Nu este nici prima, nici ultima dată când aflu că X sau Y nu mă suportă… fără măcar să mă cunoască. Și ce ar trebui să fac? Să îmi pese? Ar fi culmea să îmi consum energia pentru părerile și sentimentele unor necunoscuți.
Ca să cunoști cu adevărat un om, trebuie să știi mult mai mult decât faptul că a scris câteva cărți sau să analizezi ce postează pe rețelele de socializare. Un om nu este doar ceea ce arată lumii, ci și ceea ce simte, ceea ce face în tăcere, ceea ce dăruiește celor apropiați, ceea ce trăiește dincolo de ecran.
Unii își imaginează, probabil, că stau toată ziua pe internet, analizând ce se spune despre mine. Doamne ferește! Nu am nici timp, nici interes pentru asta. Așa cum în viața reală nu opresc fiecare trecător pe stradă ca să-l întreb ce crede despre mine, nici în lumea virtuală nu mă preocupă astfel de lucruri. Și, la fel cum în viața reală nu aș rămâne să ascult insultele cuiva, nici pe internet nu mă ostenesc să citesc enormitățile unora.
Pot trăi liniștită și fericită chiar și știind că există oameni care „nu încap” pe aceeași planetă cu mine. Pentru că, de fapt, atunci când cineva simte că nu mai are loc din cauza ta, înseamnă că, în ochii lui, tu ești foarte mare. Atât de mare, încât prezența ta îl pune în umbră.
Însă un lucru îmi scapă: dacă eu nu mă supăr pe cei care mă vorbesc de rău, ei de ce se supără că nu-mi pasă? 😁
Poate că răspunsul este mai simplu decât pare. Poate că îi deranjează liniștea mea. Poate că îi frustrează faptul că nu reușesc să mă atingă, că nu-mi pot tulbura echilibrul, că nu le ofer spectacolul unei reacții.
Poate că și-ar dori să mă vadă rănită, revoltată, prinsă în capcana justificărilor. Dar nu le fac această plăcere. Pentru că nu am nimic de demonstrat nimănui. Nu mă hrănesc cu validarea altora, nu mă definește părerea celor care nu m-au cunoscut niciodată, nu mă clatină răutatea gratuită.
Niciun comentariu