Ce ar putea iubi cineva la tine?

Există oameni incapabili să-și vadă defectele, greșelile și partea urâtă și respingătoare din ei. Oameni care, atunci când sunt evitați, nedoriți și părăsiți, caută vinovați în exterior, convinși că au fost sabotați, că cineva a instigat lumea împotriva lor. Nu își pun nicio clipă problema că poate cauza se află în ei înșiși.

Am avut discuții interminabile cu astfel de oameni, care nu pot accepta că ei sunt problema în relațiile lor eșuate, în conflictele constante, în pierderile și singurătatea lor. Și mi-am dat seama că nu se pot evalua obiectiv. Că în orice confruntare adoptă mereu postura de victimă, că refuză să se privească cu sinceritate și că își justifică eșecurile acuzându-i pe ceilalți.

Ieri am avut o conversație obositoare cu o astfel de persoană, cineva cu un ego uriaș. M-a întrebat, exasperată, de ce toată lumea o respinge. Iar eu, după lungi încercări de a-i explica realitatea, epuizată, i-am răspuns ironic:

„Pentru că toată lumea e nebună, rea, egoistă și proastă, iar doar tu ești bună, perfectă și minunată. Nu te merită nimeni. Ești prea bună pentru toți.”

Ironia mea a deranjat-o, dar nu cred că i-a dat de gândit. Nu era dispusă să se analizeze – era mult prea ocupată să-i analizeze pe toți ceilalți.

Îi destăinuisem duhovnicului meu cât de mult mă apasă această relație cu o persoană cu care am avut doar discuții inutile, neproductive. Eu detest certurile, reproșurile nefondate, pretențiile absurde, lipsa de respect și posesivitatea sufocantă. Mă irită oamenii care încearcă să mă controleze, care îmi impun să le ghicesc dorințele, care se supără când nu primesc ceea ce nu au știut să ceară.

Duhovnicul m-a ascultat, apoi m-a întrebat simplu: „Ce iubești la această persoană?”

Și mi-am dat seama că nu știu ce să-i răspund. Că, de fapt, nu am ce să-i răspund.

Pentru că uneori mă încăpățânez să văd în oameni mai mult decât sunt. Îi construiesc în inima mea mai buni și mai frumoși decât sunt în realitate. Îi idealizez, le îmbrac slăbiciunile în scuze, le îndulcesc defectele, le caut justificări acolo unde poate nu există. Și ajung să mă atașez de imaginea pe care am creat-o eu, nu de omul care este cu adevărat.

Mulți oameni, la începutul unei relații – fie ea de prietenie, fie de iubire – poartă măști. Își ascund trăsăturile care i-ar putea face mai puțin agreabili, își controlează reacțiile, își finisează vorbele și gesturile pentru a cuceri. Dar, după ce au reușit să intre în sufletul cuiva, uită să-și mai poarte măștile. Se arată așa cum sunt, fără filtrul pe care l-au folosit inițial. Și atunci, culmea, se supără când celorlalți nu le mai place adevărata față.

Dacă te simți respins de lume, neiubit și nedorit, poate că nu lumea este problema.

Poate ar trebui să te privești sincer, fără autoamăgiri. Să îți reevaluezi comportamentul față de fiecare om din jurul tău. Să îți pui o întrebare simplă, dar esențială:

„Ce ar putea iubi cineva la mine?”

Și dacă îți pui această întrebare cu adevărat, dacă ai curajul să te privești în oglindă fără măști, fără justificări și fără pretexte, ai putea descoperi răspunsuri care nu îți vor plăcea. Poate vei realiza că ai fost prea aspru cu cei din jur. Că ai cerut mai mult decât ai oferit. Că ai avut pretenția să fii înțeles fără să încerci să înțelegi. Că ai vrut iubire necondiționată, dar ai impus condiții.

Poate vei vedea că oamenii nu te-au respins pentru că sunt răi, ci pentru că i-ai obosit. Pentru că le-ai cerut constant atenție, validare, sacrificii, fără să le dai nimic în schimb. Poate nu ai fost o prezență senină, ci una care împovăra, care storcea energia celor din jur, care cerea fără să ofere.

Sau poate vei descoperi că ai trăit într-o iluzie. Că te-ai considerat o victimă, când, de fapt, ai fost autorul propriilor tale neîmpliniri. Că ai așteptat ca alții să îți umple golurile, în loc să încerci tu însuți să le vindeci.

Oamenii nu pleacă întotdeauna pentru că nu le pasă. Uneori pleacă pentru că obosesc. Pentru că relațiile nu trebuie să fie lupte în care unul cedează mereu și celălalt cere fără oprire. Pentru că nimeni nu își dorește în preajmă o povară constantă.