Pietre aruncate, datorii asumate

Aveam vreo 15 ani când am început să ies în oraș cu prietenii. Eram deja o domnișoară, iar jocurile copilăriei de pe strada mea își pierduseră farmecul – așa cum era firesc. Intrasem într-o altă etapă a vieții, devenisem adolescentă. Și, cum se întâmplă adesea la vârsta aceea, prietenii mei erau mai mari decât mine, iar serile de joacă fuseseră înlocuite cu ieșiri, petreceri și, uneori, chiar discoteci.

După ieșiri, îi povesteam tatălui meu ce făceam, cu cine mă întâlneam, ce discuții aveam în grupul nostru. Îi spuneam totul, fără rețineri, pentru că așa fusesem crescută. Comunicarea noastră era sinceră, deschisă, iar eu mă simțeam în siguranță știind că pot vorbi cu el despre orice.

Într-o zi, fără un motiv anume, tata mi-a spus clar și răspicat, dar cu aceeași înțelepciune blândă pe care i-o cunoșteam:

– Vreau să știi că aș face orice pentru tine. Mi-aș da și viața pentru tine și te voi susține în tot ceea ce faci. Ești fiica mea. Dar sunt două lucruri pe care să nu le aștepți vreodată de la mine: nu îți voi plăti datoriile pe care le faci din greșelile tale și nu te voi ține de cap să verși dacă te îmbeți. Nu știu dacă există o ipostază mai degradantă pentru un părinte decât să-și vadă copilul beat și decăzut.

Al doilea lucru nici nu merita discutat – nu aș fi făcut așa ceva niciodată, pentru că nu beam și nici nu aveam de gând să beau. Cât despre primul, știam deja că tata nu mi-ar fi plătit niciodată datoriile. Învățasem lecția asta cu mult timp înainte...

Aveam 8 ani când mi-am primit prima lecție despre responsabilitate.

Un vecin aruncase în râu puii abia fătați ai cățelușei lui. Furia și neputința mi-au întunecat mintea. Nu mi-a păsat de consecințe, tot ce voiam era să-l fac să sufere așa cum suferiseră acele suflete nevinovate. Am adunat pietre și am bombardat casa lui, spărgându-i mai multe geamuri.

Cum era de așteptat, vecinul a venit la tata să se plângă și, bineînțeles, să ceară despăgubiri. Tata m-a chemat și m-a întrebat simplu:

– Vrei să îi ceri scuze pentru geamurile sparte?

– Nu.

Tata știa că nu regretam și nu m-a obligat să îmi cer scuze. Dar mi-a spus că va trebui să plătesc paguba. Vecinul deja vorbise cu un meșter, iar suma era stabilită.

La început, nu m-a speriat ideea. Mă bazam pe banii pe care îi primeam de la tata în fiecare sâmbătă, pe care îi împărțeam generos cu prietenii mei la cofetărie, la film sau la tot felul de distracții. Dar, când îmi făceam socotelile să-i returnez vecinului banii, tata mi-a dat vestea care m-a lovit ca un trăsnet: timp de o lună nu voi mai primi niciun ban de cheltuială.

– Și eu cum îmi voi plăti datoria? am întrebat panicată.

– Nu știu. Nu e treaba mea. Nu eu ți-am făcut datoriile. Trebuia să te gândești înainte să faci ce-ai făcut.

– Dar mă bazam pe banii ăia!

– Ei bine, ia să nu te mai bazezi tu pe bunătatea nimănui. Nu sunt obligat să-ți dau bani.

– Și eu cum plătesc dacă nu am bani?

– Habar nu am. Muncește ceva, vinde-ți ceva, împrumută-te.

Eram disperată. Să muncesc nu aveam unde, să vând ceva nu concepeam, așa că îmi rămăsese o singură soluție: să mă împrumut. 

Am apelat la o vecină care mă iubea mult, i-am povestit totul și i-am cerut un împrumut, promițându-i că îi voi restitui banii imediat ce tata îmi va da din nou bani. Desigur, ea a mers direct la tata să-i povestească despre „afacerea” noastră. Oare cât au râs amândoi de seriozitatea mea? Totuși, tata a fost ferm: dacă vrea să-mi împrumute bani, e decizia ei, dar el nu garantează pentru mine.

A fost totul foarte serios. Aveam doar 8 ani, dar eram deja învățată că fiecare faptă vine cu un preț.

Femeia mi-a dat banii, iar eu m-am dus la vecin să-i plătesc datoria.

– Îți pare rău pentru ce ai făcut? m-a întrebat el, luându-mi banii cu ambele mâini.

– Nu. Și dacă mai omorâți câini, vă dărâm toată casa.

Tata s-a ținut de cuvânt. Nu am primit niciun ban timp de o lună. Și atunci am realizat cât de rapid dispar prietenii când nu mai ai ce împărți cu ei. În câteva săptămâni, lumea mea se schimbase. Nu mă mai căutau, nu mă mai invitau nicăieri.

Am încercat să-l îmbunez pe tata. Veneam cu note bune, făceam curățenie, măturam curtea, dar nimic nu-l îndupleca. Lecția era lecție.

Când pedeapsa s-a încheiat și am primit din nou bani, i-am adunat, am avut norocul să primesc o sumă consistentă și de ziua mea și astfel am reușit să-mi plătesc datoria față de vecina mea. Apoi, cu ultimii bănuți rămași, i-am cumpărat un buchețel de flori și i-am făcut o felicitare de mulțumire.

Când i le-am dus, s-a emoționat. M-a invitat în bucătăria ei micuță, m-a servit cu felii pufoase de chec și o cană de lapte. Iar florile le-a așezat cu grijă într-o vază frumoasă, la fereastră.

Când m-a condus la poartă, l-a văzut trecând pe vecinul căruia îi spărsesem geamurile și i-a spus:

– Vezi ce flori frumoase am primit de la fătuca asta?

– Bine că mie mi-a spart geamurile… a mormăit el, trecând mai departe.

– Fiecare primește ceea ce merită, vecine. Unii flori, alții pietre.

A rostit-o cu liniștea omului simplu și bun, iar cuvintele ei mi-au rămas în suflet pentru totdeauna.

Tata mi-a dat cea mai prețioasă lecție: orice alegere are un preț. Dacă faci o greșeală, trebuie să o îndrepți singur. Dacă ai datorii, trebuie să le plătești. Iar prietenii adevărați nu dispar când nu mai ai ce să le oferi.

A fost o lecție grea, dar a fost una care m-a format.