Excesul de bunătate te poate lăsa singur

Bunătatea este o virtute nobilă, dar trebuie oferită cu înțelepciune. Trebuie să fii bun cu ceilalți doar până în punctul în care bunătatea ta nu devine o povară pentru tine însuți. Până când a ajuta pe cineva nu înseamnă, de fapt, a-ți face ție un defavor sau chiar a-ți provoca suferință.

Am stat de vorbă cu un om deosebit, un suflet drag, plin de înțelepciune, corectitudine și responsabilitate. Când i-am spus că vreau să ajut pe cineva, mi-a pus o întrebare care mi-a rămas adânc întipărită în minte:

"Te-ai întrebat vreodată de ce unii dintre cei cărora le plângi de milă și pe care vrei să-i ajuți au ajuns în situațiile în care se află? Te-ai gândit că, uneori, oamenii dorm exact așa cum își aștern? Că primesc, poate, exact ceea ce oferă?"

Îmi place să ajut. Poate și pentru că am trecut prin momente în care am avut nevoie de ajutor și știu ce înseamnă să te simți singur în fața greutăților. Știu cum e să fii doar compătimit, dar nu sprijinit. Știu cum e ca oamenii să îți cunoască necazurile, dar să nu-ți întindă o mână, ci să aștepte să bați tu la ușa lor, să le ceri…

Mi-am promis că eu nu voi fi așa. Că voi ajuta din proprie inițiativă, fără să aștept ca cineva să-mi ceară. Și așa am făcut. Dar, undeva pe drum, am pierdut echilibrul, dreapta măsură. Am început să mă implic mai mult decât trebuia. Și, mai ales, acolo unde poate nici nu era cazul.

Despre această "dreaptă măsură" am descoperit o carte minunată, "Arta de a găsi dreapta măsură". Vă recomand din suflet să o citiți, o găsiți aici: Arta de a găsi dreapta măsură. Este o lecție valoroasă despre echilibru, despre armonie în alegeri, în felul de a trăi, în relații și, da, chiar și în dorința de a ajuta. Pentru că și binele, ca orice altceva, trebuie oferit cu măsură.

Dreapta măsură este cheia echilibrului și a păcii sufletești. Am înțeles asta poate prea târziu, după ce mi-am sacrificat liniștea din dorința de a ajuta mai mult decât era cazul, de a întinde mâna acolo unde, poate, nu trebuia. Am oferit sprijin cu inimă deschisă, fără să cer nimic în schimb, iar în loc de recunoștință, m-am trezit uneori în fața unor pretenții absurde, unor atitudini obraznice, unor oameni care, odată ajutați, s-au transformat în revendicatori ai unor drepturi pe care nu le aveau.

Și astfel am descoperit o lecție prețioasă: sunt oameni care la nevoie au o față, iar când ceva nu le mai convine, își arată adevărata față. Iar asta mă ajută să mă distanțez de ei fără regrete.

Bunătatea, atunci când nu este filtrată prin dreapta măsură, devine naivitate. Și uneori chiar prostie. Dar fiecare experiență este o lecție, iar eu am învățat că trebuie să fiu mai atentă cui aleg să ofer sprijin. Nu de alta, dar de multe ori, cel pe care l-ai ajutat cel mai mult se poate transforma în cel mai înverșunat dușman.

Am intoleranță la obraznicie, la nerecunoștință, la oportunism. La cei care confundă bunătatea cu slăbiciunea. Și, mai ales, la cei care, fără scrupule, mușcă mâna care i-a ajutat.

Dreapta măsură înseamnă să înveți să spui NU atunci când este cazul. Să nu te mai lași împovărat de responsabilități care nu sunt ale tale. Să-ți vezi de viața ta și să-i lași pe unii oameni să se descurce singuri, fără să te simți vinovat că nu-i poți salva, că nu le poți deschide ochii asupra propriilor greșeli, că nu-i poți salva de ei înșiși.

Și, în cele din urmă, să înțelegi că uneori cea mai mare dovadă de înțelepciune nu este să ajuți, ci să te retragi.