De ce nu mi-ai spus?!

Întotdeauna m-a intrigat pretenția unora de a fi informați despre tot ce fac cei din jurul lor, ca și cum ar avea un drept fundamental asupra detaliilor vieții altora. De fiecare dată când cineva mi-a reproșat că nu i-am spus ceva, fie că era un detaliu nesemnificativ, fie că nu avea nicio legătură cu acea persoană, am simțit că se comite un abuz. Un abuz subtil, dar totuși un abuz. De multe ori am acceptat astfel de situații, poate din dorința de a evita conflictele, poate dintr-un reflex de politețe greșit înțeleasă. Însă, cu timpul, am început să mă întreb: de ce ar trebui să dau explicații? De ce ar fi cineva îndreptățit să primească un raport detaliat despre ceea ce fac, unde merg, ce planuri am sau ce informații aflu despre cunoștințe comune?

Am ajuns la concluzia că există oameni care pur și simplu trăiesc cu iluzia că sunt îndreptățiți să știe tot. O iluzie periculoasă, pentru că, în realitate, nimeni nu datorează nimănui explicații despre alegerile sale personale. În urma unor experiențe care m-au iritat și mi-au complicat inutil viața, am decis să nu mai ofer nimănui detalii despre ceea ce fac. Nu pentru că aș avea ceva de ascuns, ci pentru că mi-am dat seama că liniștea se păstrează mai bine atunci când nu trebuie să îți justifici fiecare pas.

Alegerile mele îmi aparțin în totalitate. Nu depind de nimeni financiar și nici nu am depins vreodată. Nu afectez viața nimănui prin deciziile mele, iar ceea ce fac nu ar trebui să devină subiect de dezbatere pentru nimeni. Și atunci, ce rost ar avea să-mi risipesc energia oferind explicații inutile, menite doar să satisfacă curiozitatea celor care nu își pot vedea de propriile existențe?

Cel mai ironic este că tocmai cei care au pretenția să știe tot despre alții sunt cei care își protejează cel mai bine intimitatea. Sunt aceia care selectează cu grijă ce spun și cui spun, care își construiesc cu meticulozitate imaginea, ascunzând ceea ce nu le convine să fie cunoscut. Ei înțeleg perfect că viața privată trebuie păstrată sub control, că sunt lucruri care nu trebuie împărtășite oricui. Și, cu toate acestea, refuză să accepte că și ceilalți au același drept, aceeași nevoie de discreție, de spațiu personal, de liniște.

Într-o lume în care curiozitatea este confundată cu dreptul de a ști, iar dorința de intimitate este considerată un act de sfidare, păstrarea propriului spațiu devine un act de autoapărare. Iar eu am ales să îmi protejez liniștea.

Există oameni care își păzesc planurile ca pe niște comori, convinși că orice dezvăluire ar putea să le compromită succesul. Cunosc pe cineva care a dus această idee la extrem, trăind cu superstiția că, dacă își împărtășește intențiile, nu va reuși să le ducă la bun sfârșit. Eu nu împărtășesc această convingere, nu cred în astfel de temeri iraționale, dar înțeleg, totuși, de ce este mai bine să păstrezi pentru tine unele lucruri. Nu din frică, ci pentru liniștea proprie. Pentru că mereu se găsește cineva care să intervină cu o părere, de obicei una negativă, despre ce și cum ar trebui să faci.

Cine nu a trăit măcar o dată experiența de a-și anunța intenția de a cumpăra ceva, doar pentru a fi imediat bombardat cu opinii nesolicitate? De la prieteni, rude, cunoscuți – fiecare se simte dator să ofere un verdict. Dacă ți-ai cumpărat deja acel lucru, îți vor spune că ai aruncat banii degeaba, că „dincolo era mai ieftin”, că „o altă firmă ar fi fost mai bună” sau că „nu era momentul potrivit pentru această achiziție”. Dacă doar intenționezi să cumperi, vor încerca să te convingă că faci o greșeală. Orice alegere devine brusc un subiect de dezbatere.

Să spunem că îți dorești o mașină și le împărtășești altora acest plan. Fără să ceri sfaturi, fără să ai nevoie de păreri. Vei fi, totuși, asaltat de avertismente și opinii categorice: „Nu merită să dai banii pe o mașină nouă, se devalorizează imediat!” sau „Nu lua second-hand, îți iei belele pe cap!”. Un adevărat cor de specialiști în domeniu, fiecare convins că știe mai bine decât tine ce este potrivit pentru tine. Și, în final, te trezești prins între zeci de argumente pro și contra, speriat, bulversat, fără să mai știi dacă decizia ta este una bună sau nu. Iar ceea ce era o alegere simplă și firească devine un exercițiu de îndoială și frustrare.

Trăim într-o epocă în care toată lumea se consideră expert în orice. De la medicină la economie, de la educație la inginerie auto, există o opinie pentru orice și, culmea, fiecare este rostită cu o siguranță absolută. Toată lumea știe ce trebuie să faci, ce trebuie să alegi, ce este bine pentru tine. Și poate că cel mai exasperant este faptul că, deși toți cunosc argumentele pro și contra, nimeni nu pare să își amintească un lucru esențial: fiecare om alege în funcție de propriile nevoi, preferințe și posibilități.

Problema reală nu este că oamenii au păreri. Este normal, firește, să avem opinii. Dar unii cred că dacă le povestești despre un plan pe care îl ai, în mod implicit le-ai cerut sfatul. Sau, mai rău, aprobarea. Se comportă ca și cum ar avea un drept asupra deciziilor tale și, dacă îndrăznești să nu ții cont de ce îți spun, se simt ofensați. Devin critici, îți explică unde greșești și, uneori, chiar te ceartă pentru că nu le-ai urmat indicațiile. De parcă alegerea ta le-ar aduce vreun prejudiciu, de parcă o eventuală greșeală pe care ai face-o ar fi o povară și pentru ei.

Dar, în cele din urmă, viața este un lung șir de alegeri personale. Fiecare are dreptul să greșească, să învețe din propriile decizii, să își asume reușitele și eșecurile. Și, așa cum spunea Immanuel Kant, „Nu-mi dați sfaturi! Știu să greșesc și singur!”

"De ce nu ți-am spus?" 

Nu ți-am spus pentru că nu vreau să îți ofer ocazia să vii într-o zi și să îmi spui cu un aer triumfător: „Ți-am spus eu!” Nu vreau să aud acel ton de superioritate care nu aduce nimic constructiv, acel fals sentiment de victorie al celor care abia așteaptă ca un plan să dea greș doar pentru a-și valida propriile opinii. Uneori, oamenii nu au nevoie de sfaturi, ci doar de liniștea de a-și urma drumul fără să fie bombardați cu îndoieli străine.

Mi s-a reproșat de multe ori că am păstrat pentru mine anumite informații despre o cunoștință comună. „Ce fel de prietenă îmi ești dacă nu mi-ai spus și mie?” Dar persoanei care mi-a încredințat acea informație, ce fel de prietenă i-aș fi dacă aș trăda încrederea ei? Cum ar putea cineva să îmi împărtășească detalii din viața sa, dacă știe că primul lucru pe care îl voi face este să le răspândesc altora? Prietenia nu este un schimb de bârfe, ci o legătură bazată pe încredere, iar discreția este o formă de respect.

Așa cum ție îți place să îmi spui lucruri despre tine, având certitudinea că vor rămâne între noi, la fel și ceilalți își doresc același lucru. Și au același drept. Cum ar trebui să procedez? Cum să îți fiu și ție o prietenă bună, dar și celorlalți, fără să încalc promisiunea făcută fiecăruia? De ce te simți trădat doar pentru că îmi respect la fel de mult toți prietenii? Și, mai ales, de unde vine această convingere că ai dreptul să afli detalii intime care nu te privesc?

Nu am înțeles niciodată această obsesie a unora de a ști tot ce fac ceilalți, de a avea acces la fiecare detaliu al vieții lor. De ce este atât de important să afli ce își cumpără cineva, ce schimbări își face, ce eșecuri a suferit, cu cine își petrece viața? Ce se ascunde în spatele acestei curiozități? Este oare dorința de a judeca, de a compara, de a avea un punct de referință pentru propria fericire sau nefericire?

Cei care își consumă timpul adunând informații despre alții nu realizează că viața lor se scurge între dorința de a ști și plăcerea de a comenta. Poate că, în loc să fie atât de preocupați de alegerile altora, ar trebui să își privească mai atent propriile alegeri. Poate că, în loc să ceară răspunsuri despre viețile celor din jur, ar trebui să își pună întrebări despre ei înșiși. Și poate că, în loc să se simtă trădați de cineva care nu le divulgă secretele altora, ar trebui să învețe să fie ei înșiși mai demni de încredere.

Există oameni care, în lipsa unor informații concrete, își construiesc propriile adevăruri. Își imaginează scenarii despre viețile celorlalți, interpretează gesturi, trag concluzii fără să cunoască raționamentul real din spatele deciziilor pe care le judecă. Și, inevitabil, din acest amalgam de presupuneri și interpretări greșite, se nasc frustrările, gelozia, invidia. Se alimentează singuri cu povești pe care și le creează, iar apoi suferă din cauza lor, fără să își dea seama că tot acest zbucium este doar un produs al propriei minți.

De multe ori, din dorința de a nu le lăsa loc acestor interpretări eronate, ne trezim justificându-ne. Explicăm de ce am făcut o alegere și nu alta, de ce am luat o decizie și nu opusul ei, ne simțim datori să lămurim ceea ce, în realitate, nu are nevoie de nicio explicație. Ne obosim să liniștim niște oameni care oricum vor găsi mereu un motiv să își alimenteze curiozitatea sau să își mențină îndoielile.

Însă, la un moment dat, ajungi să înțelegi că nimeni nu îți impune această obligație. Eu am înțeles. Și mi-am dat seama că nu mă mai interesează ce își imaginează unii despre mine. Dacă după atâta timp nu au fost capabili să mă cunoască, să îmi înțeleagă firea, alegerile și modul de a fi, atunci este problema lor, nu a mea. Fiecare este liber să își creeze propriile scenarii, iar eu sunt la fel de liberă să decid ce, cât, când și cui să spun.

Nu mi-au plăcut niciodată curioșii indiscreți, aceia care cred că au un drept natural asupra intimității celorlalți. Dar mai ales nu îi simpatizez pe cei care, pe lângă curiozitate, mai au și tupeul să îți reproșeze că nu le-ai spus anumite lucruri care, de fapt, nu îi privesc. Această pretenție absurdă, această așteptare nejustificată că ar trebui să îți împărtășești viața doar pentru că cineva se consideră îndreptățit să o cunoască, mi se pare nu doar lipsită de respect, ci și enervantă.

Adevărul este simplu: nu datorez nimănui explicații. Oricât de strânsă ar fi relația cu cineva, oricât de mult aș ține la acea persoană, nu există nicio regulă care să îmi impună să împărtășesc totul. Dacă aleg să nu spun un lucru, aceasta este o decizie personală și nu ar trebui să fie interpretată ca o ofensă, ca un gest de excludere sau ca un semn de trădare.

Prietenia, devotamentul și afecțiunea nu se măsoară prin cât de multe secrete împărtășim, ci prin respectul reciproc, prin încredere, prin sprijinul oferit atunci când este nevoie. Dacă cineva nu poate înțelege acest lucru și se simte lezat, trădat sau dat la o parte doar pentru că nu i se oferă acces nelimitat la gândurile și alegerile mele, atunci poate că, într-adevăr, nu ne merităm unii pe alții.

Am ales să păstrez tăcerea asupra multor aspecte ale vieții mele nu din mister sau din dorința de a mă izola, ci dintr-o nevoie profundă de liniște. Am obosit să ascult păreri nesolicitate, să mi se ofere sfaturi pe care nu le-am cerut, să mi se reproșeze că nu am urmat îndemnurile altora, ca și cum aș trăi după regulile și convingerile lor. Nu mai vreau să fiu influențată de temerile celorlalți, de limitele pe care și le impun ei și pe care le cred universale. Nu mai vreau să îmi fie distorsionate visele de prejudecăți străine, să fiu descurajată de oameni care nici măcar nu înțeleg încotro mă îndrept.

Timpul și experiențele m-au învățat că este mai bine să îți trăiești drumul în tăcere, fără să-l expui în fața tuturor, fără să te supui avalanșei de opinii care nu îți aparțin. Am realizat că nu îmi doresc nici să fiu invidiată pentru reușitele mele, nici compătimită pentru eșecurile mele. Fericirea mea nu trebuie să fie un motiv de comparație pentru alții, așa cum tristețea mea nu ar trebui să fie subiect de discuție și analiză.

Nu îmi place să fiu nici cea care invadează, nici cea care este invadată. Nu vreau să știu despre alții mai mult decât consideră ei că ar trebui să știu. Nu mă hrănesc cu detalii despre viețile celor din jur, nu mă preocupă cu cine se ceartă, pe cine iubesc, ce-și cumpără sau unde călătoresc. Mă interesează doar ceea ce este esențial: caracterul lor, sufletul lor, felul în care mă tratează și ceea ce mă privește în mod direct. Nu aștept confesiuni și nu îmi doresc să le primesc dacă nu vin dintr-o nevoie autentică de împărtășire. Pot trăi liniștită și fără acces nelimitat la intimitatea altora, pentru că ceea ce îmi doresc cu adevărat este doar să știu că oamenii pe care îi prețuiesc sunt sănătoși, fericiți, împliniți.

Pentru mine, cel mai important lucru este ce pot oferi, cum pot contribui la binele celor din jur, cum pot influența pozitiv viața altora. Mă întreb mereu dacă prezența mea aduce ceva bun, dacă ajut sau dacă, dimpotrivă, devin o povară. Dacă simt că cineva este nemulțumit de mine, mă retrag discret, fără resentimente, fără explicații. Nu vreau să forțez legături, nu vreau să fiu acolo unde nu sunt dorită sau apreciată.

Sunt un om liber și am dreptul să îmi trăiesc viața așa cum simt. Vă rog să acceptați și să respectați asta.