Ce faci? Bine. Și? Și atât.

Știi momentul acela când simți că e prea mult? Când te saturi de grija sufocantă a unora, de întrebările pe care nu le-ai cerut, de sfaturile nepoftite, de privirile piezișe care par să-ți spună că nu trăiești „așa cum ar trebui”? Când fiecare alegere pe care o faci este analizată, criticată și comparată cu un standard pe care tu nu l-ai acceptat niciodată?

Te saturi de cei care cred că au rețeta universală a vieții perfecte și care îți aruncă judecăți ca și cum tu ai fi un eșec ambulant doar pentru că nu te-ai căsătorit, nu ai copii, nu ai luat credit pentru o casă mai mare, dar, culmea, ți-ai cumpărat o mașină care îți place. Te saturi să fii luat la rost pentru kilogramele tale în plus sau în minus, pentru alegerile tale spirituale, pentru că nu trăiești așa cum cred alții că ar trebui să o faci.

Și de parcă asta nu ar fi suficient, acești oameni au și tupeul să creadă că știu mai bine decât tine ce îți trebuie ca să fii fericit. Îți explică doct unde ai greșit, ce ar fi trebuit să faci, ce ai fi putut evita, ca și cum viața ar fi un drum drept, fără suișuri și coborâșuri, fără alegeri care îți aparțin, fără libertatea de a încerca, de a eșua, de a reuși în ritmul tău.

Dar prietenii adevărați nu sunt așa. Prietenii nu-ți invadează intimitatea cu bocancii, nu îți pun sare pe răni, nu îți înșiră neîmplinirile ca pe o listă de greșeli pe care trebuie să le corectezi. Ei nu te privesc ca pe un caz de „reparat” și nici nu îți umbresc bucuriile cu propriile temeri și prejudecăți. Prietenii știu că viața ta este a ta și că alegerile pe care le faci sunt ale tale, fie că sunt înțelese sau nu.

Așa că, într-o zi, înveți să taci. Să discuți doar banalități, să nu mai împărtășești ce planuri ai, ce visuri, ce bucurii, ce eșecuri. Înveți să-ți ascunzi fericirea pentru a o proteja, să îți păstrezi durerile pentru tine, să nu le mai dai altora ocazia să le disece, să le judece, să le transforme într-un spectacol de comentarii și sfaturi nesolicitate.

Înveți că liniștea ta valorează mai mult decât validarea lor. Înveți să te îndepărtezi. Și culmea ironiei? Aceiași oameni care s-au smuls din sufletul tău, care te-au făcut să te îndoiești, să te justifici, să te aperi, vor fi primii care te vor condamna că te-ai răcit, că te-ai înstrăinat, că nu mai ești ca înainte.

Dar, poate, înainte nu erai tu. Acum ești.