Astăzi, printre mașinile grăbite, printre claxoane nerăbdătoare și fețe impasibile, am văzut o femeie rătăcită. Traversând haotic un sens giratoriu din Brașov, părea pierdută nu doar în ploaie, ci și în propria-i lume. Fără pantofi, cu hainele ude lipite de trup, cu privirea rătăcită și mersul nesigur, părea un om care, dintr-un motiv sau altul, nu mai aparținea acestui loc.
Mașinile încetineau pentru o clipă, șoferii priveau nedumeriți și treceau mai departe. O priveau așa cum privești o anomalie, ceva ce nu face parte din decorul cotidian, dar care nu te privește suficient de mult încât să te oprești. Nimeni nu cobora, nimeni nu-și punea problema că femeia aceea nu se afla acolo dintr-un capriciu, ci poate dintr-o disperare mută, dintr-o suferință pe care nimeni nu se grăbea să o descifreze.
Am oprit. În mijlocul intersecției, acolo unde logica traficului spune că nu ai voie să oprești. Bineînțeles, am fost claxonată. Oamenii au ridicat mâinile a nemulțumire, grăbiți să ajungă unde aveau de ajuns. Prietena mea a sărit din mașină, alergând prin ploaie spre femeia dezorientată. Și în timp ce noi încercam să-i fim aproape, alții priveau din spatele volanelor, fără să înțeleagă ce facem acolo, fără să-și pună întrebarea esențială: Dar dacă ar fi mama mea? Sau sora mea? Sau cineva drag mie?
Nu știam cine este. Nu știam dacă suferea de Alzheimer, dacă era pierdută, dacă trecea printr-o traumă sau doar se rătăcise într-o realitate pe care nimeni nu mai putea să o înțeleagă. Dar era evident că avea nevoie de ajutor. Nu voia să se oprească, nu accepta să fie atinsă, respingea orice încercare de apropiere. Tot ce puteam face era să o protejăm. Am chemat poliția, am chemat ambulanța. În final, femeia a ajuns acasă în siguranță.
Dar eu m-am întors acasă cu un sentiment de tristețe sfâșietoare. Nu pentru ploaie, nici pentru claxoanele răsunătoare din spate, nici măcar pentru femeia aceea necunoscută. Ci pentru lumea în care trăim. Pentru mulțimea care a privit și a trecut mai departe. Pentru mașinile care s-au ferit, dar nu s-au oprit. Pentru oamenii care au văzut, dar nu au văzut cu adevărat.
Astăzi, în mijlocul unei intersecții, am văzut zeci sau poate sute de mașini. Dar niciun om.
Poate erau zeci sau sute de mașini si nici un om, dar au apărut doi îngeri: tu, Irina si prietena ta. Nu a fost aleatorie sau fără rost aceasta întâmplare, lecție sau dovadă a realității crude, nicidecum. Macar a avut un final fericit datorită vouă! Sunteti niste eroine si niste îngeri! Fiti fericite ca ati salvat un om de la o tragedie, desi conștiente de cauzele năucitoare. Multumim ca exiști îngerul nostru Irina! Te iubim nespus si o vom face pana la sfarsit si dupa!
RăspundețiȘtergereA ta întotdeauna
sincera,
Ingrid
Irinuca, io te stiu numa din poze tu copila cum arati. Da tu ai mesaje de lumina pentru toti semenii tai. Te iubesc la infinit si te stag in bratele sufletului meu pe tine si prietena ta. Doamne da ce inimi curate aveti!!! Serb. Ilie. Sorinel de la. Sibiu, iubitele lui tati. Pa.pa.
RăspundețiȘtergere