Cu cântarul la întâlniri

Se pare că trăim într-o lume obsedată de aparențe, unde greutatea corporală a devenit un criteriu de judecată mai aspru decât orice trăsătură de caracter. De parcă valoarea unui om ar putea fi măsurată în kilograme, de parcă esența unei ființe s-ar reduce la conturul siluetei. Prea mulți oameni par convinși că frumusețea are o singură formă, un șablon strict din care, dacă te abați fie și cu un gram, ești automat sortit etichetării, criticii sau – mai grav – autoînvinovățirii.

Într-o societate care promovează perfecțiunea artificială, greutatea a devenit subiect de dezbatere publică, o problemă care pare a fi de interes colectiv, mai ales pentru cei care nu au nimic mai profund de discutat. Vedem cum mass-media ridică în slăvi fiecare kilogram pierdut de vreo celebritate, ca și cum ar fi câștigat un premiu de excelență, iar dacă cineva îndrăznește să se îngrașe, devine ținta unui val de indignare colectivă. Se fac articole, se analizează presupusele cauze, se exprimă păreri neavizate despre „stilul de viață greșit” al acelei persoane. Îngrășarea este privită ca un eșec de proporții epice, în timp ce slăbirea devine o victorie mai de seamă decât orice realizare intelectuală, profesională sau morală.

Ipocrizia atinge cote maxime atunci când toți susțin sus și tare că „aspectul fizic nu contează”, că „sufletul, caracterul și inteligența sunt cele care primează”. Dacă ar fi așa, de ce există această obsesie cu numărul de kilograme? De ce prima remarcă pe care o fac unii atunci când întâlnesc pe cineva este „Ai slăbit!” sau „Te-ai îngrășat!”? De ce atunci când se vorbește despre cineva, detaliul care stârnește cel mai mult interes nu este caracterul sau reușitele sale, ci felul în care arată? Oamenii ajung să fie definiți de o cifră de pe cântar, de o linie trasată arbitrar între „acceptabil” și „inacceptabil”.

Paradoxal, într-o eră în care se vorbește despre acceptare, diversitate și iubire de sine, încă se perpetuează standarde de frumusețe rigide și imposibile, ca și cum ar fi lege universală. Mai grav este că mulți au ajuns să-și privească propriul corp prin ochii unei societăți superficiale, să-și măsoare valoarea personală în centimetri de talie și să creadă că fericirea lor depinde de aprobarea celorlalți. Se cheltuie sume fabuloase pe produse de slăbit care nu funcționează, pe diete extreme, pe tratamente miraculoase care promit o metamorfoză rapidă – toate pentru a obține o imagine acceptabilă în ochii unei lumi care, în realitate, nu este niciodată mulțumită.

Și totuși, poate că ar fi momentul să ne întrebăm: când a devenit greutatea corporală o chestiune de interes public? De ce ni se pare firesc să judecăm un om în funcție de cum arată, în loc să ne concentrăm pe cine este? Când am uitat că trupul este doar o carcasă, că adevărata frumusețe nu poate fi cântărită, măsurată sau comparată?

Într-o lume în care prostia, răutatea și incultura nu par să deranjeze prea mult, e aproape ironic că un număr în plus pe cântar stârnește mai multă indignare decât lipsa de umanitate.

Îmi amintesc perfect ziua în care am avut o dispută cu o prietenă la o ieșire banală în oraș. Ne-am așezat la o masă, ne-am comandat desertul și, în timp ce eu mă bucuram de fiecare linguriță, ea îmi împuia capul cu planurile ei de slăbit. Calcula calorii în gând, se chinuia să decidă dacă merită să guste din prăjitură, își înșira strategiile menite să o aducă la o anumită măsură. Eu, în schimb, eram liniștită, mulțumită cu mine însămi, sănătoasă și fericită.

Nu a durat mult până când, cu o privire iscoditoare, a venit inevitabila remarcă:

— Fată, dar tu slăbisei foarte mișto! Ce s-a întâmplat cu tine? De ce nu faci ceva ca să-ți revii la loc?

Cum să vă spun... dar sătulă de toți cei care vin la întâlniri cu cântarul imaginar în mână, de toți cei care își permit să măsoare valoarea unui om în kilograme, mi-a sărit instantaneu frișca de pe prăjitură. Am ridicat ochii din farfurie și i-am spus, cu cel mai dulce ton posibil:

— Fată, dar tu parcă erai mai deșteaptă. Ce s-a întâmplat cu tine? De ce nu faci ceva ca să-ți revii?

A rămas perplexă, neîncrezătoare că i-am putut răspunde astfel. Cum să pun la îndoială inteligența ei doar pentru că avea o obsesie cu silueta? Cum să întorc oglinda și să-i arăt că poate și comentariul ei fusese la fel de deplasat? Nu se așteptase la această replică, poate pentru că, în mintea multora, greutatea corporală este un subiect deschis pentru dezbatere, ceva ce toată lumea are dreptul să comenteze și să critice. În schimb, inteligența, cultura, umanitatea? Pe acelea nu le punem sub semnul întrebării la fel de ușor.

Se spune adesea că atunci când cineva te întreabă de ce te-ai îngrășat, o face din „grijă” pentru tine. Dar nu mă pot abține să mă întreb: chiar este vorba de grijă? Sau este mai degrabă o proiecție a propriilor nesiguranțe, a unei mentalități colective care asociază orice gram în plus cu neglijența, cu lipsa de voință, cu un eșec personal? Pentru că, să fim sinceri, pe foarte puțini îi interesează cu adevărat sănătatea ta. Ceea ce îi deranjează nu este dacă ai analizele bune, dacă te simți bine sau dacă ai energie, ci faptul că nu mai ai măsura XS sau S.

Există, desigur, și oameni care asociază greutatea corporală cu sănătatea și, într-o oarecare măsură, preocuparea lor poate fi justificată. Dar ar trebui să știe că supraponderalitatea nu înseamnă automat boală, după cum nici normoponderalitatea nu garantează sănătatea. Cunosc persoane slabe care se simt obosite tot timpul, care mănâncă haotic, care nu au nicio condiție fizică, și oameni cu câteva kilograme în plus care aleargă kilometri întregi, care dansează până în zori și care radiază de vitalitate.

Dacă tot se vorbește atât despre riscurile obezității, poate ar trebui să se discute și despre riscurile obsesiei pentru slăbit. Despre dietele extreme care ruinează sănătatea, despre suplimentele minune care promit pierderea în greutate, dar care afectează metabolismul și psihicul. Despre fetele tinere care ajung să creadă că a avea câteva kilograme în plus este mai grav decât a fi lipsit de caracter, de empatie sau de orice altă calitate care definește un om.

Mi s-a propus, la un moment dat, o colaborare cu o firmă care vinde produse de slăbit. Am refuzat categoric. Niciodată, dar niciodată nu aș putea promova ceva în care nu cred, mai ales dacă acel produs ar pune în pericol sănătatea oamenilor sau, mai rău, le-ar da speranțe deșarte. O minciună frumos ambalată rămâne tot o minciună, iar iluziile vândute sub formă de pastile, ceaiuri sau prafuri magice nu fac decât să exploateze nesiguranțele și vulnerabilitățile celor care își doresc cu disperare să se conformeze unor standarde absurde impuse de societate.

De fapt, ar trebui să se interzică promovarea acestor produse „miraculoase”, care nu doar că sunt ineficiente sau, în unele cazuri, periculoase pentru sănătate, dar care contribuie și la perpetuarea unui tip de discriminare toxică bazată pe aspectul fizic. În fiecare reclamă, în fiecare promisiune de transformare rapidă și fără efort, există un mesaj subliminal care spune: „Nu ești suficient de bun așa cum ești. Trebuie să te schimbi.” Și mulți ajung să creadă asta.

Aș promova, fără ezitare, un stil de viață sănătos, echilibrat, bazat pe alegeri responsabile. Aș vorbi despre importanța mișcării, a alimentației corecte, a odihnei și, înainte de orice, despre vizita la un medic nutriționist – un specialist adevărat, nu un influencer care și-a propus să „ajute” lumea promovând suplimente și soluții facile. Dar să încurajez ideea că există o cale magică de a slăbi peste noapte? Niciodată. Pentru că știu cât de periculos poate fi acest miraj al soluțiilor rapide, cât de mult poate afecta încrederea în sine și echilibrul emoțional al celor care se simt excluși doar pentru că nu se încadrează în niște tipare artificiale.

Nu mai suport niciun mesaj care ar putea determina un om să creadă că este ceva greșit în felul în care arată. Sunt sătulă de această societate obsedată de siluetă, de această uniformizare impusă, de presiunea de a te încadra într-un ideal iluzoriu de „perfecțiune”. Oamenii sunt din ce în ce mai complexați, mai nesiguri pe ei, mai aspri cu propriile imperfecțiuni și mai intoleranți față de cei care nu corespund așteptărilor. În loc să învățăm să ne iubim așa cum suntem, să ne apreciem diversitatea, să ne îngrijim corpul din respect pentru el, nu din ură față de felul în care arată, suntem bombardați constant cu mesaje care ne spun că trebuie să fim altfel. Mai slabi, mai supli, mai tineri, mai netezi, mai „în trend”.

Iar când această obsesie pentru perfecțiune ajunge să fie mai importantă decât sănătatea, decât fericirea, decât echilibrul interior, atunci nu mai vorbim despre frumusețe. Vorbim despre o lume care a uitat să fie umană.

Recunosc, căzusem și eu în capcana aceasta. Mă săturasem să fiu comparată, analizată și să aud aceleași clișee obositoare: „Vai, ești așa frumoasă, dar de ce nu faci ceva să mai dai jos puțin? E păcat de tine!” Ah, câtă ipocrizie îmbrăcată într-un compliment otrăvit! Păcat de mine pentru că am câteva kilograme în plus? Hai sictir!

Presiunea aceasta continuă, acest standard impus de o societate care și-a pierdut busola valorilor m-a împins, la rândul meu, să lupt să slăbesc, să mă supun unor diete absurde, să cumpăr în prostie suplimente care promiteau minuni și să mă torturez cu fiecare gram care nu voia să dispară de pe cântar. Ajunsesem să-mi amân viața și fericirea „până voi slăbi”. Să nu mă mai bucur de mine, să mă ascund de propriul corp, să-mi displacă hainele care nu-mi veneau „așa cum trebuie”, să mă simt vinovată pentru fiecare bucățică de ciocolată, să mă auto-pedepsesc pentru fiecare „greșeală” alimentară. Trăiam într-o cursă nesfârșită, într-o închisoare mentală din care singura scăpare părea să fie un număr pe cântar.

Apoi, într-o zi, corpul meu a cedat. Boala m-a trezit. Și atunci mi-am dat seama că sunt mai mult decât o formă, că nu exist doar pentru a mă încadra într-un tipar estetic, că viața nu trebuie să fie o luptă constantă pentru a atinge un ideal impus. Am înțeles că nu vreau să fiu admirată pentru cum arăt, ci pentru cine sunt, că nu am nevoie să impresionez prin măsuri perfecte, ci prin gândurile, faptele și sufletul meu.

Eu nu sunt un obiect de decor care trebuie să încapă într-un anumit cadru. Iar dacă sunt prea „multă” ca să încap în sufletul cuiva, atunci nu insist. Nu am nevoie de oameni care mă plac doar dacă mă încadrez în standardele lor înguste, nu vreau să-mi trăiesc viața în preajma celor superficiali, care mă reduc la niște cifre. Pentru că eu nu sunt doar un corp. Sunt un om. Iar cine nu poate vedea dincolo de asta, nu are ce căuta în lumea mea.

Oamenii care mi-au vorbit mereu despre greutatea corporală nu au făcut altceva decât să mă oblige, fără să-și dea seama, să privesc cu ostilitate propriul meu corp, să-mi pun sub semnul întrebării valoarea și să cred că nu sunt suficient de „bună” pentru ei. Cât de greșit este acest mecanism subtil, dar extrem de toxic! Când am realizat acest lucru, am decis că, dacă vreodată voi dori să slăbesc, o voi face din iubire pentru mine, nu din ură. Nu pentru a-mi ascunde trupul sub haine mai mici, ci pentru a-mi simți corpul mai ușor și mai sănătos. Motivația reală ar trebui să fie starea de bine, echilibrul, sănătatea – și nicidecum validarea socială.

Nu voi permite niciodată ca un număr pe cântar să-mi definească stima de sine, nu voi transforma câteva kilograme în plus într-un stigmat, într-o problemă care să-mi apese sufletul. Am văzut de prea multe ori oameni închiși într-o cușcă a perfecțiunii impuse, oameni care își amână fericirea până la „ziua în care vor arăta așa cum trebuie”, oameni care se pedepsesc pentru fiecare gram acumulat și trăiesc într-un permanent război cu propria lor reflecție. Nu vreau să fiu așa. Eu aleg să mă bucur de mine, să mă accept așa cum sunt, să-mi iubesc corpul pentru tot ce face pentru mine, pentru puterea lui, pentru drumul pe care l-a parcurs alături de mine, indiferent de formele pe care le ia.

Se spune adesea că, dacă te respecți, ai grijă de felul în care arăți. Este adevărat, dar respectul față de sine nu înseamnă doar conformare la standardele estetice ale altora. Nu este o cifră impusă de industrie și nici obsesia pentru centimetri în talie. Respectul față de sine înseamnă să fii îngrijit, să ai grijă de igiena ta, de sănătatea ta, de felul în care te prezinți lumii, dar, mai presus de toate, să ai grijă de felul în care te porți. Pentru că degeaba ești suplu ca o trestie dacă ai un caracter urât, iar degeaba ai măsuri „perfecte” dacă sufletul tău este meschin și răutăcios.

Consider o insultă și un abuz orice remarcă legată de greutatea corporală a cuiva. Oamenii ar trebui să învețe să-și vadă de treburile lor și să nu-și mai permită să facă observații despre trupurile altora, să nu mai dea sfaturi nesolicitate, să nu mai transmită mesaje toxice despre ce înseamnă frumusețea sau normalitatea. Nimeni nu ar trebui să se simtă obligat să intre într-o matriță, să fie mai slab doar pentru a primi aprobarea societății.

Mulți trăiesc cu impresia că oamenii care au kilograme în plus sunt automat nefericiți, complexați sau singuri. Ei bine, nu este așa. Există oameni care poartă zâmbete sincere, care sunt împăcați cu sine, care se preocupă mai mult de felul în care se comportă decât de felul în care arată. Fericirea nu are dimensiuni standardizate, iar stima de sine nu ar trebui să fie dictată de un cântar.

Iar pentru cei care continuă să privească lumea prin prisma unor măsuri impuse, am un mesaj simplu: excesul ponderal nu este nesimțire. Nu te cară nimeni în spate, nimeni nu suferă fizic pentru faptul că ai mai mult sau mai puțin pe tine. Fiecare are dreptul să fie așa cum vrea și cum poate, să-și iubească trupul în forma lui autentică, să trăiască în echilibru cu el. Nu trebuie să cerem aprobarea nimănui pentru felul în care arătăm. Pentru că noi nu suntem datori lumii cu o versiune estetică validată de alții, ci doar cu o versiune autentică și împăcată a noastră.

Nu vă pot descrie repulsia pe care mi-o provoacă discuțiile nesfârșite despre cine s-a îngrășat sau cine a slăbit, ca și cum valoarea unui om ar putea fi măsurată în kilograme. Dar mă amuză teribil cei care trăiesc cu convingerea că un om gras nu poate fi fericit, dorit sau iubit. În mintea lor limitată, fericirea și succesul personal sunt rezervate doar celor care încap într-un tabel de măsuri standardizate.

Știți cine sunt adevărații triști ai societății? Cei care nu se pot opri din a analiza viețile altora, cei care își găsesc mângâiere doar comparându-se și încercând să se convingă că sunt, într-un fel, superiori. Genul acela de oameni care, deși poate sunt lipsiți de alte calități, își spun în sinea lor: „Sunt urât, sunt sărac, sunt prost, dar măcar sunt slab. Sîc!”

M-am săturat de toți cei care, fără să-și dea seama și fără a avea curajul să recunoască, sunt complet obsedați de aspectul fizic. De cei care îi terorizează și îi plictisesc pe ceilalți cu propriile lor frustrări și obsesii. Oameni care își fac din greutatea corporală un scop existențial și care, în loc să trăiască, își petrec viața numărând calorii, măsurându-se în oglindă și comparându-se cu alții.

Vrei să fii slab? Fii slab și taci. Nu mai da sfaturi pe care nimeni nu ți le-a cerut, nu-i mai certa pe cei care nu împărtășesc ideologia ta despre corp, nu te mai erija în nutriționist și specialist fără diplomă. Oamenii care au kilograme în plus sunt conștienți de acest fapt, nu este nevoie să le reamintești tu, ca un apostol al slăbiciunii. Și, mai ales, nu este nevoie să le fluturi pe sub nas succesul tău în lupta cu kilogramele, de parcă ai descoperit piatra filosofală.

Mai mult decât orice, nu trăi cu impresia că valoarea ta ca om crește proporțional cu numărul kilogramelor pierdute. Poate, într-o bună zi, vei înțelege că în viață sunt lucruri infinit mai importante decât numerele de pe cântar. Dar, până atunci, lasă-i pe ceilalți să-și trăiască viața așa cum simt.

L-am mai citat și cu altă ocazie pe Nicolae Steinhardt, care spunea:

"Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor, când altul se bălăceşte, încă în viciul său. […] Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale, în aşa manieră, încât ne umple sufletul de venin. […] Drumul către iubire se îngustează, când ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. […] Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur. […] Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agaţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămâne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngâmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul, de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale, evenimente specifice lor. Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăță ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus."

Am simțit nevoia să revin la acest citat pentru că am observat un fenomen straniu: cei mai înverșunați critici ai oamenilor supraponderali sunt, de regulă, cei care au fost cândva grași și au devenit slabi. Transformarea proprie le dă o senzație de superioritate, o nevoie de validare care se manifestă printr-un dispreț inexplicabil față de cei care nu reușesc sau, pur și simplu, nu își doresc să slăbească. Îi privesc pe aceștia ca pe niște eșecuri umblătoare, ca și cum singura măsură a reușitei în viață s-ar regăsi în numărul kilogramelor pierdute.

Dar nu toți oamenii trăiesc cu obsesia siluetei. Nu toți își încep ziua promițându-și că „de mâine” vor ține regim. Nu toți își refuză bucuriile simple ale vieții de teamă că o prăjitură în plus le va afecta „valoarea” ca oameni. Unii și-au făcut pace cu trupul lor, cu greutatea lor, cu ritmul lor. Unii știu să trăiască frumos și să se bucure de cine sunt, fără să își amâne fericirea pentru acea zi ipotetică în care vor atinge greutatea „ideală.”

Este, până la urmă, o problemă de perspectivă. Cei care nu înțeleg că lumea nu trebuie să arate într-un singur fel, că diversitatea este frumoasă, că sănătatea și echilibrul sunt mai importante decât niște standarde impuse de societate, sunt de fapt cei mai nesiguri. Pentru ei, propria reușită nu este suficientă dacă nu există cineva față de care să se simtă superiori. Și, cu toate astea, eșuează să vadă esențialul: că unii oameni sunt fericiți chiar și cu câteva kilograme în plus. Că nu toți grașii adorm singuri. Că frumusețea și atractivitatea nu au o formulă unică, matematică.

Așa că, vă rog, să nu dea sfântul profiterol să mai aud pe cineva deschizând acest subiect în fața mea. M-am săturat să întrețin obsesii nesănătoase, să alimentez discuții goale, plictisitoare și lipsite de conținut real. Dacă ai slăbit și vrei să fii fericit, fii fericit. Dar nu te transforma în judecătorul celor care nu împărtășesc lupta ta. Nu ai devenit un om mai bun doar pentru că porți o măsură mai mică la pantaloni.