În urma implicării mele în astfel de acțiuni, am avut ocazia să particip la numeroase campanii de strângere de donații pentru familii nevoiașe. Din păcate, de fiecare dată, fără excepție, entuziasmul cu care m-am angajat în acest efort colectiv a fost umbrit de un aspect trist și dezamăgitor: calitatea lucrurilor donate.
Alături de alți voluntari, despachetam cutii și saci plini cu ceea ce ar fi trebuit să fie ajutor pentru cei aflați în nevoie. În schimb, găseam haine rupte, murdare, imposibil de purtat, încălțăminte distrusă, jucării inutilizabile - păpuși fără membre, plușuri roase și pline de praf, mașinuțe fără roți sau bucăți de plastic de nerecunoscut. În loc să avem daruri pentru copii și familii, ne trezeam cu saci întregi de gunoaie.
În loc să oferim speranță, eram nevoiți să ne echipăm cu măști și mănuși pentru a sorta resturi mizere. În loc să dăruim cu bucurie, trebuia să plătim firme de salubritate pentru a transporta aceste „donații” acolo unde le era, de fapt, locul - la groapa de gunoi.
Aceasta este, din păcate, percepția unora despre actul de binefacere: nu ca pe un gest de generozitate, ci ca pe o modalitate de a scăpa de lucruri inutile, sub pretextul „mărinimiei” lor. Iar ceea ce e și mai trist este că, în loc să aducă alinare celor care au nevoie, astfel de „donații” devin o povară și pentru cei care se străduiesc, cu sinceritate, să ajute.
Adevărata generozitate nu înseamnă a scăpa de ceea ce nu mai folosești, ci a dărui ceea ce tu însuți ai primi cu demnitate.
Aș vrea să vă spun că astfel de situații sunt rare, dar nu pot. Adevărul este că ele se întâmplă constant, iar dacă veți sta de vorbă cu reprezentanții organizațiilor caritabile, veți descoperi cu dezamăgire că procentul de gunoaie „donate” depășește cu mult procentul lucrurilor care pot fi cu adevărat de folos.
Înainte de a ajunge la cei care au nevoie, toate aceste donații trec printr-un proces minuțios de sortare. Și, de prea multe ori, voluntarii se trezesc că trebuie să separe ceea ce este utilizabil de ceea ce ar fi trebuit să ajungă direct la coșul de gunoi, lucruri imposibil de folosit.
Mai grav este că aceeași lipsă de responsabilitate se aplică și în cazul alimentelor. Sunt oameni „binevoitori” care donează produse expirate sau chiar alterate, fără să se gândească o clipă la pericolul pe care îl pun pe umerii celor deja vulnerabili. Cum să ajuți un om oferindu-i ceva care l-ar putea îmbolnăvi? Cei care trăiesc în lipsuri au nevoie de sprijin real, nu de gesturi inconștiente care le pot face mai mult rău decât bine!
Dar, slavă Domnului, oamenii aflați în nevoie nu sunt lăsați la mila hazardului. Cei care se ocupă de sortarea donațiilor și de pregătirea pachetelor au învățat lecția și sunt extrem de atenți. Cu grijă și responsabilitate, filtrează fiecare lucru, pentru ca la capătul drumului să ajungă doar ceea ce poate oferi alinare, nu suferință.
Nu pot înțelege cum unii dintre semenii noștri pot desconsidera atât de mult actul minunat al donației. Cum pot lipsi de respect și demnitate oameni deja încercați de soartă? Ce suflet au când știu că la mijloc sunt și copii, că darurile lor ar trebui să aducă alinare, nu umilință? Cum pot crede că a arunca niște lucruri de prisos, bune doar pentru a fi aruncate, se numește binefacere?
Donația nu este un pretext de a scăpa de lucruri inutile. Este un gest de iubire, de compasiune, de respect pentru viața celuilalt.
Copiii și oamenii sărmani NU sunt coșul de gunoi al nimănui.
Într-o zi, în timp ce mă aflam într-un hypermarket pentru a cumpăra diverse produse destinate a două familii aflate în dificultate, m-am întâlnit cu o cunoștință care m-a rugat să o duc acasă cu mașina. Am fost de acord, dar am precizat că, dacă are multe cumpărături, nu voi avea suficient spațiu, deoarece eu voi pleca cu foarte multe bagaje. Din fericire, avea nevoie doar de câteva lucruri, așa că m-a însoțit prin magazin, în timp ce eu îmi umpleam coșul cu tot ce aveam pe listă.
Am observat că se uita lung la alimentele pe care le puneam în coș, iar când i-am explicat că nu sunt pentru mine, ci pentru niște copii și familiile lor, a continuat să mă studieze cu neîncredere. Momentul care m-a dezgustat a fost când, văzând că iau mai multe pachete de unt, a comentat, disprețuitor:
– Unt le cumperi? Dar ce, margarina le stă în gât?
M-am simțit foarte deranjată de această remarcă. Ce fel de gândire poate justifica ideea că oamenii aflați în nevoie trebuie să primească doar ce e mai ieftin, mai slab calitativ, mai puțin bun?
I-am răspuns simplu, dar ferm:
– Eu nu fac diferențe între oameni. Și n-ar trebui să faci nici tu. Dacă aleg să dăruiesc, vreau să ofer celorlalți ceea ce consum eu însămi sau chiar produse mai bune, dacă pot.
A dărui nu înseamnă a da resturile, ci a împărți cu toată inima. Îmi place să cred că gesturile mele pot aduce o clipă de bucurie acelor oameni necăjiți. Să știu că, măcar pentru o zi, pot alinta niște suflete cu bunătăți pe care nu și le-ar permite sau poate nici măcar nu le cunosc gustul. Că le pot arăta că și ei merită mai mult decât strictul necesar.
Nu o dată am întâlnit oameni care cred cu tărie că cei nevoiași ar trebui să primească doar lucruri ieftine, alimente de calitate inferioară, resturi ale unei generozități fără suflet. Și vă rog să nu mă înțelegeți greșit. Nu sunt nerecunoscătoare. Nu judec pe nimeni. Știu să apreciez fiecare gest frumos, fiecare dovadă de bunătate, fie că vine din belșug sau dintr-un suflet care dăruiește din puținul său. Dar un act de generozitate, ca să fie cu adevărat nobil, trebuie să fie făcut cu iubire, nu doar din obligație sau condescendență.
Este firesc ca cineva care are puțin să dăruiască doar ceea ce își permite. Dar am întâlnit această mentalitate - de a cumpăra pentru donații ceea ce este mai ieftin și mai prost - mai ales la cei care nu au probleme materiale. Cei care ar fi putut oferi mai mult, dar au ales să nu o facă, dintr-o convingere tristă că cei sărmani sunt mai prejos decât ei, că nu merită același respect, aceeași grijă, aceeași calitate. Ca și cum cei care nu au fost privilegiați de soartă sunt niște ființe de mâna a doua, iar ei, cei cărora viața le-a surâs, ar fi superiori doar pentru că s-au născut sub o stea mai norocoasă...
Dar demnitatea unui om nu se măsoară în bunurile pe care le are, ci în felul în care îi privește pe cei din jur. În capacitatea de a dărui nu doar un obiect, ci și un strop de respect, un gest de căldură, un semn că și celălalt contează.
Cu o altă ocazie, am participat la o colectă destinată femeilor aflate în dificultate, o acțiune specială menită să le amintească faptul că sunt frumoase, că merită grijă, respect și o viață mai bună. Se adunau produse cosmetice și alte lucruri esențiale, dar mai presus de toate, se dăruia un sentiment: acela că ele contează.
Când am pregătit pachetul pentru o mamă cu cinci copii, am ales cu grijă fiecare lucru: câteva produse cosmetice de calitate, o pijama frumoasă, niște papuci de casă pufoși și călduroși, și un parfum delicat. Nimic extravagant, doar lucruri care să-i ofere un strop de bucurie, o clipă de răsfăț într-o viață plină de greutăți.
Însă am fost surprinsă de reacția unor participante. Erau mirate. Se uitau la lucrurile din pachet și își exprimau, fără reținere, nedumerirea.
– Un parfum? Dar ce, crezi că o femeie nevoiașă are nevoie de parfum?
– Papuci pufoși? Pijamale frumoase? Nici măcar eu nu am primit vreodată lucruri atât de bune!
Și atunci am înțeles cât de adânc înrădăcinată este această mentalitate. Cât de mulți oameni cred că cei sărmani trebuie să primească doar strictul necesar, doar lucruri ieftine, doar ceea ce „merită” în ochii lor.
Dar tocmai despre asta este vorba. Despre a dărui nu doar ceea ce îți prisosește, ci ceea ce și tu te-ai bucura să primești. Despre a înțelege că și femeia aceea obosită, împovărată, cu grijile lumii pe umeri, are dreptul la un strop de frumos, la un moment de răsfăț, la o clipă în care să se simtă mai mult decât o ființă prinsă în lupta supraviețuirii. Pentru că și ea merită ce e mai bun. Exact ca tine.
O persoană foarte dragă mie, cu o pensie mizeră, de doar 700 de lei, m-a chemat într-o zi și mi-a întins 300 de lei. M-a rugat să îi cumpăr unui băiețel sărman, despre care îi povestisem recent, o pereche de încălțări sport, așa cum poartă și îndrăgesc copiii de vârsta lui.
Am rămas uimită. Știam cât de greu îi era, cât de chibzuit își drămuia fiecare bănuț, și totuși, fără nicio ezitare, a ales să dăruiască mai mult decât își putea permite. Când mi-a văzut mirarea de pe chip, mi-a zâmbit larg, cu acea fericire senină pe care o au doar oamenii buni, cei care trăiesc mai mult pentru ceilalți decât pentru ei înșiși.
– Cumpără-i ceva de calitate băiatului, de firmă mi-ar plăcea. Merită să aibă și el ce au alți copii, să fie fericit, să nu se mai simtă marginalizat.
Și avea dreptate. Copiii sărmani merită și ei ceea ce au ceilalți copii. Măcar din când în când. Măcar lucrurile primite ocazional, dacă nu pot avea o copilărie lipsită de lipsuri, de griji și de umilințe. Dacă nu pot avea un trai ușor, să aibă măcar o bucurie sinceră, un moment în care să se simtă la fel ca ceilalți, un gest care să le spună că și ei contează.
Nu spune nimeni că trebuie să dăruim mult sau peste posibilitățile noastre. Nimeni nu ne cere să ne lipsim pe noi înșine de ceea ce avem nevoie. Dar dacă alegem să dăruim, să o facem cu respect, cu grijă, cu bunătate adevărată.
Mai bine oferi puțin, dar bun, decât să dăruiești lucruri de proastă calitate sau obiecte de care vrei doar să scapi. Mai bine îi cumperi unui copil o hăinuță nouă, călduroasă, care să-l protejeze de frig și să-i aducă bucurie, decât să-i dai un sac plin cu haine vechi, uzate, pe care nici tu nu le-ai mai purta. Pentru că ajutorul oferit nu trebuie să umilească pe nimeni. Din contră, trebuie să aline, să aducă speranță, să fie un dar de suflet, nu o povară.
Dăruirea trebuie să fie o bucurie de ambele părți - pentru cel care oferă și pentru cel care primește. Să fie o mângâiere, nu o lecție de superioritate.
Cel care primește ajutor nu trebuie să se simtă înjosit sau tratat ca un om fără valoare. Trebuie să se simtă respectat, prețuit, văzut ca un om cu demnitate, nu ca pe cineva care trebuie să fie recunoscător pentru orice i se aruncă.
Felul în care îi privim și îi tratăm pe cei aflați în nevoie spune mai multe despre noi decât despre ei. Arată ce fel de oameni suntem, ce caracter avem, cât de mare sau de mică ne este inima.
Degeaba îi faci unui prieten un cadou scump, de calitate, doar ca să-l impresionezi, dacă pe cei sărmani îi privești de sus, cu dispreț sau cu milă rece. Și omul sărman, care nu-ți este prieten, merită același respect, aceeași considerație, aceeași bunăvoință ca oricine altcineva din viața ta. Ba chiar mai mult.
Oamenii care au tot ce le trebuie primesc mereu, nu le lipsesc darurile, surprizele, gesturile de afecțiune. Dar cei sărmani primesc rar și puțin. Măcar atunci când le oferim ceva, să le fie bucuria mare, să le rămână în suflet ca o rază de lumină.
Gândiți-vă la asta. Și mai mult decât atât, schimbați-vă atitudinea. Încetați să priviți oamenii aflați în nevoie ca pe niște umbre ale societății, ca pe niște ființe invizibile sau inferioare. Sunt oameni exact ca voi. Oameni cu suflet, cu dorințe, cu visuri, cu răni nevăzute. Oameni deja traumatizați de lipsuri, care nu au nevoie să fie și umiliți de un „binefăcător” cu un comportament lipsit de empatie.
Adevărata bunătate nu înjosește, nu judecă, nu oferă doar de ochii lumii. Adevărata bunătate ridică, mângâie, înseninează suflete.
Îi respect mai mult pe cei care nu donează nimic decât pe cei care dăruiesc orice, doar ca să bifeze un act de binefacere, fără empatie, fără respect, fără conștiința reală a gestului lor. Pe cei care nu înțeleg să fie decenți și, eventual, fac paradă cu „mărinimia” lor, ca și cum scopul nu ar fi să ajute, ci să fie văzuți ajutând.
A dărui nu este o obligație. Nu este o șansă de a te simți superior, de a-ți hrăni ego-ul sau de a arunca firimituri doar pentru a-ți liniști conștiința. A dărui este o oportunitate minunată. O binecuvântare. Un prilej de a împărți cu alții ceea ce ni s-a dat nouă, cu generozitate și fără aroganță.
Ajutorul oferit ar trebui să fie un gest curat, sincer, izvorât din dorința sinceră de a face bine, nu din nevoia de validare sau din obligație. Pentru că adevărata generozitate nu se măsoară în cât dai, ci în felul în care alegi să o faci.
Raționamentul și motivația celui care donează ar trebui să fie bucuria proprie, recunoștința și mulțumirea adresată divinității. Să fie conștientizarea faptului că, printr-un astfel de gest, are șansa de a fi cel care dăruiește și nu cel care are nevoie.
Să fie grija și dragostea pentru un om mai puțin norocos, mai ales pentru un copil. Pentru că unui copil căruia îi faci un bine, îi oferi nu doar un ajutor, ci și un model. Și dacă astăzi el primește, mâine va învăța să dăruiască la rândul lui. Generozitatea se învață. Prin fiecare gest de bunătate, prin fiecare faptă făcută din inimă, contribuim la construirea unei lumi mai bune, mai corecte, mai echilibrate, mai frumoase și mai sigure pentru noi toți.
Donează, în primul rând, cu sufletul. Și dăruiește ceea ce ți-ai dărui ție, ceea ce i-ai oferi copilului tău, ceea ce ai pune cu smerenie în fața lui Dumnezeu.
Pentru că faptele bune se fac în numele Lui și în numele iubirii.
Și încă ceva… mai terminați cu ideea că „binele se face în liniște și pe ascuns.”
Binele făcut nu este o laudă. Este un exemplu. Este o inspirație pentru alții, o invitație la generozitate, o dovadă că fiecare dintre noi poate face o schimbare.
Trăim într-o lume în care răul și ura sunt promovate la tot pasul, în care scandalurile fac audiență, iar suferința este privită ca un spectacol. Și atunci, de ce ar trebui să rămână binele ascuns? De ce să fie tăcut și invizibil? De ce să nu fie văzut, cunoscut, împărtășit, dacă poate trezi în cineva dorința de a ajuta?
Lăsați oamenii care răspândesc binele să fie vizibili. Lăsați-i să fie vocali, să inspire, să arate că lumea nu este doar întunecată, că există speranță, că există încă suflete care dăruiesc. Nu-i mai condamnați, nu-i acuzați că se laudă.
Pentru că atunci când un om face binele cu adevărat, nu pentru validare, ci pentru că îi pasă, fiecare faptă devine o rază de lumină. Și lumina nu trebuie ascunsă. Lumina trebuie să se vadă.
Nu este suficient să ne plângem că lumea e rea, că oamenii sunt nepăsători, că nu mai există compasiune. Trebuie să arătăm că binele există, că se face, că are putere. Să oferim exemple, să vorbim despre gesturile care schimbă vieți, despre solidaritatea care reînvie speranța, despre bunătatea care există, chiar și în tăcere, dar care nu trebuie ascunsă.
Dacă răul nu se ascunde, de ce ar trebui să o facă binele? Dacă ura e afișată fără rușine, de ce bunătatea ar trebui să fie redusă la tăcere? Nu fiecare om care vorbește despre binele pe care îl face caută laudă sau recunoaștere. Unii vor doar să aprindă scânteia și în alții. Să le arate că se poate. Că un gest mic poate avea un impact uriaș. Că nu trebuie să fii bogat, nici faimos, nici „ales” ca să schimbi viața cuiva.
Așa că nu-i mai condamnați pe cei care vorbesc despre bine. Poate că, datorită lor, cineva își va învinge indiferența și va începe să ajute. Poate că, datorită lor, un copil va avea o masă caldă, un bătrân nu va adormi flămând, un suflet își va recăpăta speranța.
Binele nu trebuie să tacă. Binele trebuie să se vadă, să se audă, să se simtă. Și să se răspândească.
Fotografiile sunt primite de la Asociația Umanitară "Dreptul la viață" Huedin și Asociația Maria Holtzhauser
Niciun comentariu