A fost anul în care am fost nevoită să-mi dau jos ochelarii roz - prin care vedeam totul minunat - și am văzut lucrurile și oamenii cu claritate, așa cum sunt ei, nu așa cum mi-a plăcut să mă amăgesc că sunt. Și am văzut și cum adevărul spus cu voce tare schimbă radical sentimentele oamenilor. Sentimentele pe care cred unii că le au, fiindcă sentimentele reale sunt cele pe care le arătăm în situații de criză.
Dar a fost anul în care nu mi-a mai păsat cine pleacă din sufletul meu, ba chiar am deschis larg porțile sufletului și i-am lăsat să plece pe cei care nu-și meritau locul în viața mea. I-am lăsat să plece, fără să le reproșez greșelile... Nu mai am răbdare să ascult explicații puerile și absurde care vor doar să justifice lipsa de verticalitate și de omenie a unora. Și mă irită cumplit ipocrizia.
A fost anul în care mi-am promis că nu voi mai face niciun compromis, că nu voi mai renunța la confortul meu psihic și că n-am să mai "fac frumos" pentru a se simți alții mai bine, că nu sunt datoare să le port altora de grijă și nici să pun prioritățile și mofturile lor înaintea binelui meu și a dorințelor mele.
A fost anul în care am înțeles, în sfârșit, că nu este datoria mea să trag de oameni încăpățânați și care nu vor să evolueze, că trebuie să-mi văd de viața mea și să nu mai lupt să schimb mentalități limitate.
A fost anul în care am învățat să tac. Să nu mai spun decât ceea ce trebuie și doar cui trebuie, să nu mai spun nici dacă am, nici dacă n-am, nici ce mă doare și nici ce mă face fericită. Pentru că mi s-a dovedit, de prea multe ori, că orice spun va fi folosit, mai devreme sau mai târziu, împotriva mea: pentru a mi se reproșa ceva sau pentru a fi trădată.
A fost anul în care am văzut, de câteva ori, cât de ușor se pleacă din lumea aceasta și cum se năruiesc toate planurile omului, cum ajung să nu mai însemne absolut nimic toate zbaterile și neliniștile noastre... Și mi-am dat seama cât de important este să adormi împăcat cu tine și să te trezești dimineața recunoscător că ți s-a dat șansa să trăiești încă o zi. O zi pe care ar fi mare păcat să o irosești nefăcând ceva bun pentru tine și pentru alții.
A fost anul în care am dat foarte mult din mine, dar am uitat să mai pun la loc...
Rămas bun, 2021! Iert tot.
Irina,
RăspundețiȘtergeretrairile pe care ni le descrii tu sunt considerate ar fi trairi normale ale unui suflet, minte si corp sanatos. Se spune ca este bine sa plangem, ne ajuta sa ne debarasam de energia neconsumata care, poate deveni nociva. Pierderile oamenilor dragi noua ne scutura constientul si inconstientul, si ne indeamna sa profitam si sa pretuim fiecare clipa. Stiu si eu, este cumplit de dureros sa te simti al nimanui, dar o rugaciune catre Cel de Sus ne da forte sa stam in picioare si sa mergem mai departe.
In ceea ce priveste oamenii incapatanati si cu mentalitatile limitate ; este nevoie de cel putin o generatie de 40-60 de ani- asa cum ne arata studiile de specialitate-, care sa-i faca/ajute sa perceapa real/diferit lumea si evolutia ei. Tot studiile ne-au aratat ca fiinta umana se naste bruta, cu reflexul animalelor: de atac, de acaparare, de posesie, etc., si ca, buna crestere si educatia constructiva il fac pe individ sa se schimbe : sa devina bland, sa fie responsabil, sa impartaseasca, sa iubeasca neconditionat, etc. Nu trebuie sa ne fie de mirare atunci cand intalnim rautate, invidie, egoism si sete de distrugere in unele persoane care au deja o anumita varsta si care, le credem noi ca sunt trecute prin viata. Ele nu au nicio vina, asa a vrut universul sa le lase neschimbate ca sa ne ajute pe noi, ceilalti, sa facem comparatie si sa intelegem de ce este capabila natura umana !
Esti un OM admirabil, draga Irina Binder ! Sincere condoleante, pentru pierderea mamei, cel mai bun prieten, dupa Hristos Isus, prietenul tuturor oamenilor de pe Terra.
RăspundețiȘtergereBinecuvântarile cerului si ale pamântului, sa-ti vindece ranile Sufletului !