Anul acesta a fost anul în care am plâns cel mai mult… Pentru că a fost anul în care mi s-a luat șansa de a mai putea spune „mamă”. Anul în care am simțit, cu o durere pe care niciun cuvânt nu o poate cuprinde, ce înseamnă să fii a nimănui, să te simți fără ancoră, fără rădăcini, fără acel loc din lume unde știai că te vei putea întoarce mereu. A fost anul în care am înțeles că un om nu poate fi mai singur decât atunci când rămâne fără părinți.
A fost anul în care am fost forțată să-mi dau jos ochelarii roz prin care vedeam lumea într-o lumină blândă și am început să văd cu adevărat. Să văd lucrurile și oamenii așa cum sunt, nu așa cum îmi plăcea să mă amăgesc că sunt. Am înțeles că adevărul, atunci când este rostit fără menajamente, poate schimba radical sentimentele celor din jur. Pentru că adevăratele sentimente nu sunt cele pe care oamenii cred că le au, ci cele pe care le arată atunci când viața îi pune la încercare.
Dar 2021 a fost și anul în care am încetat să mă mai tem de pierderi. Anul în care nu mi-a mai păsat cine pleacă din sufletul meu. Ba chiar am deschis larg porțile inimii și i-am lăsat să plece pe cei care nu-și meritau locul în viața mea. I-am lăsat să plece fără reproșuri, fără resentimente, fără să le mai ascult scuzele inutile.
Pentru că nu mai am răbdare să ascult explicații puerile și absurde, care nu fac decât să încerce să justifice lipsa de verticalitate, lipsa de omenie.
Pentru că mă irită cumplit ipocrizia.
A fost anul în care mi-am promis că nu voi mai face niciun compromis. Că nu voi mai renunța la confortul meu psihic doar pentru ca alții să se simtă mai bine. Că nu voi mai „face frumos” de dragul de a menține aparențele sau de a evita conflicte inutile.
Am înțeles, în sfârșit, că nu sunt datoare să le port altora de grijă, să le alin frustrările, să le înțeleg scuzele sau să pun prioritățile și mofturile lor înaintea binelui meu. Nu mai accept să mă las pe mine la urmă, să îmi îngrop dorințele sub așteptările celor care nu ar face nici măcar un pas pentru mine.
A fost anul în care mi-am dat seama că nu este datoria mea să trag de oameni care nu vor să evolueze. Că nu este treaba mea să deschid ochii celor care refuză să vadă, să lupt cu mentalități limitate, să îmi consum energia acolo unde nu există dorință de schimbare.
A fost anul în care am învățat să tac. Să nu mai spun decât ce trebuie și doar cui trebuie. Să nu mai spun nici dacă am, nici dacă nu am. Nici ce mă doare, nici ce mă face fericită. Pentru că prea de multe ori mi s-a dovedit că orice cuvânt rostit va fi, mai devreme sau mai târziu, folosit împotriva mea. Pentru a mi se reproșa ceva. Pentru a fi trădată.
Și, mai presus de toate, a fost anul în care am înțeles că liniștea mea valorează mai mult decât orice explicație.
A fost anul în care am văzut, de prea multe ori, cât de ușor se pleacă din lumea aceasta. Cum, într-o clipă, tot ceea ce părea important devine lipsit de sens. Cum se năruiesc planurile, cum dispar visele, cum ajung să nu mai însemne nimic toate zbaterile și neliniștile noastre.
Și mi-am dat seama că, până la urmă, singurul lucru care contează este să adormi împăcat cu tine însuți și să te trezești dimineața recunoscător că ți s-a mai dat o zi. O zi pe care ar fi mare păcat să o irosești, nefăcând ceva bun pentru tine și pentru alții.
A fost anul în care am dat foarte mult din mine. Am dăruit, am înțeles, am răbdat, am oferit timp, sprijin, suflet. Dar am uitat să mai pun la loc...
A fost anul în care am pierdut, dar și anul în care am învățat.
A fost anul în care am suferit, dar și anul în care am devenit mai puternică.
A fost anul în care am închis uși, dar am deschis ochii.
Și acum, la final, aleg să las totul în urmă. Aleg să nu mai port cu mine resentimente, regrete, greutăți care nu îmi mai aparțin.
Rămas bun, 2021! Iert tot.
Irina,
RăspundețiȘtergeretrairile pe care ni le descrii tu sunt considerate ar fi trairi normale ale unui suflet, minte si corp sanatos. Se spune ca este bine sa plangem, ne ajuta sa ne debarasam de energia neconsumata care, poate deveni nociva. Pierderile oamenilor dragi noua ne scutura constientul si inconstientul, si ne indeamna sa profitam si sa pretuim fiecare clipa. Stiu si eu, este cumplit de dureros sa te simti al nimanui, dar o rugaciune catre Cel de Sus ne da forte sa stam in picioare si sa mergem mai departe.
In ceea ce priveste oamenii incapatanati si cu mentalitatile limitate ; este nevoie de cel putin o generatie de 40-60 de ani- asa cum ne arata studiile de specialitate-, care sa-i faca/ajute sa perceapa real/diferit lumea si evolutia ei. Tot studiile ne-au aratat ca fiinta umana se naste bruta, cu reflexul animalelor: de atac, de acaparare, de posesie, etc., si ca, buna crestere si educatia constructiva il fac pe individ sa se schimbe : sa devina bland, sa fie responsabil, sa impartaseasca, sa iubeasca neconditionat, etc. Nu trebuie sa ne fie de mirare atunci cand intalnim rautate, invidie, egoism si sete de distrugere in unele persoane care au deja o anumita varsta si care, le credem noi ca sunt trecute prin viata. Ele nu au nicio vina, asa a vrut universul sa le lase neschimbate ca sa ne ajute pe noi, ceilalti, sa facem comparatie si sa intelegem de ce este capabila natura umana !
Esti un OM admirabil, draga Irina Binder ! Sincere condoleante, pentru pierderea mamei, cel mai bun prieten, dupa Hristos Isus, prietenul tuturor oamenilor de pe Terra.
RăspundețiȘtergereBinecuvântarile cerului si ale pamântului, sa-ti vindece ranile Sufletului !