Nostalgie

 

Astăzi m-am luptat cu o tigaie, pe care nu știu cum am reușit, dar am ars-o. Și, în timp ce încercam să o curăț cu tot felul de soluții și cu nervii de rigoare, mi-am dat seama că exagerez. Și mi-am amintit brusc de tigaia unei femei minunate, bunica prietenei mele Timeea, care locuia în Bran. Obișnuiam să mergem des la ea și stăteam câteva zile la Măița, iar ea ne răsfața ca pe niște "capre" - așa cum obișnuia să ne alinte.

Aș putea scrie o carte despre aventurile noastre de la Măița, despre zile minunate și despre cum fugeam noaptea, pe furiș, la discotecă, după ce adormea bunica, despre cum ne machiam la lumina stâlpului din capătul străzii și cum nu pricepea Măița cum "Dumniezău" putem dormi până după prânz, când ea era deja obosită de muncă.

Fără să vreau am comparat tigaia mea, care chiar și arsă arată ca nouă, cu tigaia pe care o avea Măița. O singură tigaie avea, antică și vai de ea, arsă și strâmbă de ziceai că prinsese ambele războaie mondiale. Dar gătea Măița niște bunătăți în acea tigaie... cum nu am reușit eu să gătesc în niciuna din toate tigăile mele de fițe! Nicăieri și niciodată nu am mâncat ouă prăjite mai gustoase, cartofi prăjiți în untură (peste care presăra bunica puțină brânză din borcan), carne friptă, clătite, dovlecei pane, gogoși...

Parcă o văd pe Măița, cu mâinile ei ridate și muncite, cum tăia și frământa, cum pudra ea cu zahăr gogoșile calde și cu cât drag ne punea mâncarea în farfurii și ne îndemna să mâncăm...

Cine mai observa că tigaia și oalele în care gătea ea arătau ca vai de ele, cui îi păsa dacă Măița spăla sau nu leușteanul proaspăt cules din grădină, pe care îl tăia pe un tocător din lemn la fel de ramolit ca oalele? Mâncarea gătită de ea avea un gust divin!

N-avea Măița cuțite japoneze cum am eu, nici oale care gătesc singure, avea vasele ei de toate zilele: o tigaie, o oală de făcut ciorbă, o cratiță și un tuci în care făcea mămăligă. Și celebrul ibric de cafea, pe care nu-l spăla după fiecare cafea preparată, ci punea peste zațul depus o altă cafea... că sigur mai rămânea gust în zațul ăla și era păcat să-l arunce.

Când nu avea pâine și noi strâmbam din nas dacă ne propunea să ne facă o mămăliguță, Măița ne frământa repede un aluat și ne făcea niște turte coapte pe plita sobei... care și ea arăta ca vai de ea. Dar mirosul și gustul acelor turte nu le-am mai întâlnit niciodată.

N-avea Măița habar ce e ăla gluten, de lactoză nici atât, ne umplea cănile cu lapte fiert, ne punea niște miere pe pâine și apoi ne trimitea să stăm "că suntem tinere și vom avea noi timp de muncă o viață întreagă"... Și dacă o rugam să ne lase să o ajutăm la treabă, ne repezea argumentând că habar nu avem noi ce e de făcut și că ea ce ar mai face dacă noi i-am face treburile?

Familia mea și prietenii mei spun că eu gătesc foarte bine... și totuși, în casa mea nu a mirosit niciodată atât de frumos cum mirosea când gătea Măița, în oalele ei ramolite, câte un borș de legume cu leuștean proaspăt. Sarmale nu știu să fac, nu că ar fi mare inginerie, iar Gina Bradea are o rețetă minunată, aș putea să fac, dar toată viața mama mi-a făcut sărmăluțele... și știu că ale mele nu vor fi niciodată la fel de gustoase ca ale mamei, așa cum nimic nu este la fel de bun ca toate lucrurile făcute de cei dragi ai noștri. Din atât de puțin, dragii noștri din trecut, ne ofereau atât de mult! Și atât de bun era totul!

Îmi dau seama că ar fi trebuit să stăm mai mult pe lângă ei, să învățăm de la ei cum se fac cele mai bune și mai frumoase lucruri... și să-i privim, să-i ascultăm, să ne umplem sufletul de ei și să adunăm amintiri pentru zilele în care nimic nu ne poate alina dorul de ei.

Nici nu știu ce am vrut să vă povestesc, am pornit de la nervii pe tigaie și iată unde am ajuns... se pare că aveam chef de vorbă. Sau că sunt nostalgică, poate că perioada sărbătorilor intensifică dorul de cei dragi, de bun și de frumos...