Nostalgie

 

Astăzi m-am luptat cu o tigaie. O tigaie arsă, pe care nu știu cum am reușit să o distrug în așa hal, dar care părea hotărâtă să mă învingă. Am încercat să o curăț cu toate soluțiile posibile, am frecat-o cu bureți abrazivi, cu nervii întinși și cu o încăpățânare aproape absurdă. Și, în timp ce mă luptam cu stratul negru încăpățânat de pe fundul tigăii mele moderne și scumpe, mi-am dat seama că exagerez.

Brusc, în mintea mea a răsărit o imagine dintr-un alt timp, o altă tigaie, un alt loc. Mi-am amintit de tigaia unei femei minunate – bunica prietenei mele Timeea, pe care o numeam cu drag Măița. Bunica Maria, Măița, locuia într-o căsuță din Bran, într-un colț de lume unde timpul avea răbdare, iar viața avea gust de copilărie.

Mergeam adesea la ea și stăteam câteva zile, iar Măița ne răsfața cum numai bunicile știu să o facă. Ne amuzam teribil că ne numea „capre” – alintul ei pentru noi, acele adolescente nebunatice, care-i umpleam casa de râsete, gălăgie și câteodată de mici minciunele nevinovate.

Aș putea scrie o carte despre aventurile noastre de la Măița. Despre nopțile în care așteptam ca ea să adoarmă ca să fugim pe furiș la discotecă, despre cum ne machiam în lumina palidă a unui stâlp de la capătul străzii, despre cum dimineața ne trăgeam plapuma peste cap, încercând să dormim până la prânz, în timp ce ea, nedumerită și ușor amuzată, bombănea prin curte:

– Cum Dumniezău puteți dormi atâta, caprelor? Eu deja-s obosită de muncă și voi tot în pat! 

Azi, fără să vreau, mi-am comparat tigaia mea – impecabilă chiar și arsă, modernă, de ultimă generație – cu tigaia Măiței. O singură tigaie avea. Antică, vai de ea, arsă și strâmbă de părea că prinsese ambele războaie mondiale și încă un cutremur pe deasupra. Dar, Doamne, ce bunătăți ieșeau din ea!

Oricât aș încerca eu, cu toate tigăile mele de fițe, nu voi putea găti vreodată ca Măița. Nicăieri și niciodată n-am mâncat ouă mai bune decât cele prăjite de ea, nici cartofi mai gustoși decât cei rumeniți în untură, peste care presăra o mână de brânză din borcan. Și carnea friptă, clătitele, dovleceii pane, gogoșile fierbinți acoperite cu zahăr... toate aveau gust de acasă, de grijă, de tihnă.

Parcă o văd pe Măița, cu mâinile ei ridate, crăpate de muncă, dar atât de blânde, cum frământa aluatul cu mișcări sigure, cum tăia legumele cu un cuțit tocit de vreme, cum pudra cu zahăr gogoșile fierbinți și cum ne punea mâncarea în farfurii cu o dragoste pe care o simțeam în fiecare îndemn:

– Hai, mamă, mâncați, să vă fie de bine!

Cine mai observa atunci că tigaia și oalele ei erau arse, vechi și îndelung folosite? Cui îi păsa dacă leușteanul proaspăt cules din grădină trecea sau nu printr-o apă înainte de a fi tocat pe un tocător din lemn la fel de ponosit ca vasele în care gătea? Nimănui. Pentru că mâncarea făcută de Măița avea un gust divin, un gust pe care nu l-am mai regăsit nicăieri, oricâte restaurante fine aș fi încercat sau oricâte tigăi sofisticate aș fi cumpărat.

N-avea Măița set de cuțite japoneze cum am eu, nici tigaie antiaderentă, nici oale minune care gătesc singure. Avea doar vasele ei de toate zilele: o tigaie arsă și strâmbă, o oală mare de ciorbă, o cratiță din aluminiu, un tuci negru de atâtea mămăligi și, desigur, celebrul ei ibric de cafea. Ibric pe care nu-l spăla după fiecare cafea, ci punea peste zaț o nouă măsură de cafea proaspătă. ”Mai rămâne gust acolo, mamă, e păcat să-l arunc”, ne spunea ea, și așa era. Cafeaua Măiței avea o aromă inconfundabilă, ca și cum în acel ibric se adunaseră toate diminețile trăite la ea, toate vorbele de duh, toate rugăciunile rostite în gând.

Iar când nu avea pâine – și noi, mofturoase, strâmbam din nas la ideea unei mămăligi –, se ridica hotărâtă, își încingea soba și frământa, fără nicio rețetă scrisă, un aluat simplu din făină, apă și un pic de sare. Apoi, cu mișcări precise, modela niște turte rotunde și le așeza direct pe plită. Plita sobei era și ea scorojită, arsă pe margini, cu urmele multor mese de familie și ale unor vremuri pe care nu le mai poate aduce nimeni înapoi. Dar turtele acelea… Dumnezeule, ce miros și ce gust aveau! Niciodată, nicăieri, n-am mai găsit acel gust.

N-avea Măița habar de gluten sau de lactoză, nici nu-i păsa de astfel de „fițe moderne”. Ea ne turna laptele fierbinte în căni mari, de ceramică, ne punea miere pe pâine și ne privea cu mulțumire în ochi.

– Hai, mâncați, că sunteți tinere și veți avea voi timp de muncă o viață întreagă…

Și avea dreptate. Noi ne grăbeam să creștem, să plecăm, să ajungem undeva – nici noi nu știam unde –, iar ea ne privea cu acea liniște a celor care au trăit destul cât să știe că nu trebuie să ne grăbim nicăieri.

Dacă o rugam să ne lase să o ajutăm la treabă, ne repezea cu blândețe:

– Hai, mamă, dar voi ce știți? N-aveți voi treabă, că eu ce-aș mai face dacă voi mi-ați face toate ale mele?

Și atunci plecam râzând în livadă, alergam pe ulițe, ne făceam planuri să fugim seara la discotecă, să ne machiem la lumina stâlpului din capătul străzii… și nu realizam că, într-o zi, toate acestea aveau să devină amintiri, iar noi aveam să ne întoarcem, poate în alte bucătării, cu alte tigăi și alte rețete, dar fără acel gust pe care doar mâinile muncite ale unei bunici știu să-l lase în mâncare.

Și acum, privind tigaia mea arsă, curată dar fără suflet, îmi dau seama că oricât aș încerca, nu voi putea niciodată să gătesc ca Măița. Pentru că magia nu stă în ustensile, ci în mâinile și în dragostea celor care ne-au hrănit copilăria.

Familia mea și prietenii îmi spun adesea că gătesc foarte bine. Că mâncarea mea are gust, că știu să aleg condimentele potrivite, că pun suflet în ceea ce fac. Și totuși, oricât de mult m-aș strădui, în casa mea nu a mirosit niciodată așa cum mirosea în casa Măiței, atunci când în oalele ei vechi și obosite fierbea un borș de legume cu leuștean proaspăt.

Era un miros care umplea nu doar bucătăria, ci toată casa. Un miros care îți dădea senzația de tihnă, de siguranță, de acasă. Nu doar un abur aromat de leuștean și legume, ci un fel de vrajă în care se împleteau ani de grijă, de iubire, de dăruire simplă și firească.

Sarmale evit să fac. Nu că ar fi mare filosofie să le prepar, rețete sunt peste tot, dar toată viața, mama mi-a făcut sărmăluțele, iar ale mele, oricât de atent le-aș înveli, oricât de bine le-aș condimenta, nu vor fi niciodată la fel de bune ca ale ei. Așa cum nimic nu este la fel de bun ca lucrurile făcute de cei dragi.

Mi se pare incredibil cum, din atât de puțin, bunicii și părinții noștri ne ofereau atât de mult. Cu câteva ingrediente simple, cu o tigaie arsă și o oală ponosită, făceau magie. Nu doar că hrăneau trupul, ci și sufletul. Fiecare masă gătită de ei era un gest de iubire, fiecare bucată de pâine frământată, fiecare ciorbă amestecată pe foc însemna „Țin la tine. Îți dau ce am mai bun. Îți dau o parte din mine.”

Și acum, uitându-mă în urmă, îmi dau seama că ar fi trebuit să stăm mai mult pe lângă ei. Să învățăm de la ei, nu doar cum se fac cele mai bune mâncăruri, ci și cum se face viața mai blândă, mai frumoasă. Să-i privim mai atent, să le ascultăm poveștile spuse între două mestecături de lingură în oala cu ciorbă, să le reținem gesturile, să ne umplem sufletul de ei.

Să strângem amintiri pentru zilele în care nimic nu ne va mai putea alina dorul de ei.

Nici nu știu ce-am vrut să vă spun, de fapt. Am pornit de la nervii pe tigaia mea arsă și iată unde am ajuns… Se pare că aveam chef de vorbă. Sau, poate, că sunt nostalgică. Poate că perioada sărbătorilor face dorul mai ascuțit, poate că frigul de afară mă face să caut căldura altor vremuri.

Poate că, de fapt, nu tigaia m-a enervat. Poate că doar mi-era dor de bun și de frumos... De un miros minunat care nu se mai întoarce. De un gust pe care doar amintirile îl mai pot păstra. De mâini ridate și calde care pudrau gogoșile cu zahăr și ne îndemnau cu dragoste:

„Hai, mamă, mâncați, să vă fie de bine...”