Viața fără hateri "e pustiu" 😂

Detest scandalurile, vacarmul nejustificat al lumii și războaiele care se nasc din vanitate. Nu mi-aș fi dorit niciodată să scriu aceste rânduri, dar sunt pusă în fața unui val nesfârșit de mesaje, de întrebări, de oameni nedumeriți sau răniți de minciuni aruncate în vânt. Sunt oameni care mă citesc de ani de zile, oameni care mă întreabă de ce primesc mesaje veninoase din partea celor ce și-au făcut un scop din a mă denigra.

În mai bine de un deceniu de când îmi aștern gândurile în fața voastră, am ales mereu tăcerea ca scut. Nu am răspuns niciodată cu aceeași monedă celor care au încercat să mă rănească. Nu am folosit cuvintele ca arme și nici nu mi-am rezolvat vreodată conflictele în piața publică a rețelelor sociale. Chiar și atunci când am fost ținta unor răutăți gratuite, am preferat să tac, să iert, să merg mai departe. Dar sunt oameni care, dintr-un întuneric pe care nu-l înțeleg, au ales să mă urmărească cu ură, să îmi calomnieze numele, să îmi hărțuiască cititorii, familia și prietenii. Nu mă cunosc. Nu le-am greșit cu nimic. Și totuși, de ani de zile, îmi poartă război.

Nu e prima oară când se întâmplă. Am mai trecut prin asta, cu ani în urmă. Atunci, din bunătate, din convingerea că orice om merită o a doua șansă, am lăsat lucrurile să treacă. Avocații mei pregătiseră totul, dar eu am ales să cred că oamenii se pot schimba. Poate că am greșit. Poate că tăcerea mea a fost interpretată ca o slăbiciune. Dar sunt momente când liniștea nu mai este o opțiune.

Poate vă întrebați cine sunt acești detractori și ce anume îi împinge să acționeze astfel împotriva mea. Sunt oameni care se autointitulează „scriitori”. Oameni care, în loc să-și lase creațiile să vorbească pentru ei, își consumă energia încercând să-i umbrească pe alții. Motivația lor rămâne, în esență, un mister, dar din fiecare atac al lor răzbate aceeași notă stridentă de invidie, aceeași ură lipsită de rațiune.

Pe doi dintre ei îi cunosc, doar virtual, din fericire. Când drumurile noastre s-au intersectat pentru prima oară, s-au erijat în admiratori. Mi-au lăudat scrierile, mi-au spus cuvinte măgulitoare, m-au făcut să cred că ne aflăm de aceeași parte a baricadei. I-am sprijinit fără rezerve. I-am promovat, i-am ajutat să-și facă vocea auzită, să-și câștige cititori, poate chiar să-și vândă cărțile.

Dar recunoștința nu este o virtute universală. Într-o zi, fără vreun motiv pe care să-l fi putut înțelege, prietenia de fațadă s-a destrămat, lăsând în urmă doar atacuri josnice. Cei pe care îi susținusem deveniseră brusc cei mai înverșunați dușmani ai mei. Și-au presărat veninul în comentarii răutăcioase despre mine și despre cărțile mele, au răspândit minciuni, au încercat să-mi murdărească numele oriunde s-a vorbit despre munca mea. 

Am ales să-i ignor. Știu că succesul vine la pachet cu astfel de umbre. Și mai știu că oamenii cu discernământ nu dau crezare celor ce își câștigă existența aruncând cu noroi.

De câteva luni, acești indivizi au devenit tot mai virulenți, tot mai agresivi. Nu le-a fost suficient să împrăștie minciuni în spațiul public, au început să pătrundă, ca niște umbre hămesite, în viețile celor care mă citesc, mă susțin și îmi lasă un gând bun. Le-au invadat căsuțele de mesaje cu insulte, încercând să-i convingă să-mi întoarcă spatele. Au scris librăriilor, cerându-le să-mi scoată cărțile de pe rafturi. Au încercat să convingă presa să pornească o campanie de denigrare împotriva mea.

Dar adevărul are propria lui forță. Oamenii nu sunt atât de ușor de păcălit pe cât și-ar dori ei. Librăriile mi-au transmis că nu doar că resping astfel de încercări, dar le și condamnă cu fermitate. Un asemenea comportament nu face altceva decât să-i descalifice pe cei care îl practică, să-i transforme în figuri indezirabile într-o lume a cărților.

Cât despre presă… presa nu se lasă dusă de nas. Oamenii din presă știu să cerceteze, să cântărească, să vadă dincolo de bârfe și intrigi. Nu se lasă manipulați de cei care își doresc cu disperare atenție, de cei care încearcă să-și facă loc în conștiința publicului prin ticăloșie.

Cei care mă atacă subestimează inteligența celor din jur. Cred, naiv, că pot clădi ceva durabil pe minciună. Cred că pot manipula oameni verticali, profesioniști adevărați, convingându-i să joace un joc murdar. Dar lumea nu se construiește pe ură. Iar adevărul, chiar și atunci când este întârziat, găsește mereu calea spre lumină. 

Îmi pare sincer rău că unii dintre voi ați fost deranjați de aceste mesaje inoportune. Vreau să vă asigur că nu sunt altceva decât o înșiruire de minciuni grosolane, calomnii țesute cu un singur scop: să-mi păteze numele, să-mi aducă prejudicii și să descurajeze oamenii să mă citească sau să-mi cumpere cărțile.

Printre aberațiile pe care le împrăștie, se numără și acuzația ridicolă de plagiat. 😂 Ca să-i manipuleze pe cei care nu cunosc definiția plagiatului și legile care îl reglementează, și-au construit o întreagă poveste, adăugând „argumente” și „dovezi” care nu sunt altceva decât niște fabricații infantile.

Și, ca să ducem absurdul și mai departe, aceiași oameni susțin că eu nu aș avea niciun urmăritor real pe Facebook și că toate aprecierile și comentariile pe care le primesc ar fi, de fapt, scrise de mine, de pe conturi false. Trageți voi concluziile. Cât de credibili pot fi niște oameni care, în lipsa oricăror dovezi, recurg la astfel de enormități? Cât de maturi pot fi cei care, în loc să-și folosească energia pentru a construi ceva valoros, își dedică timpul încercând să dărâme ceea ce alții au clădit cu muncă și pasiune?

Lumea literară nu se poate baza pe astfel de jocuri murdare. Iar adevărul, oricât ar încerca unii să-l deformeze, rămâne întotdeauna ceea ce este: puternic, clar și de neclintit.

Dar să revenim la așa-zisul plagiat, cu un exemplu concret. Cei care nu-și mai pot găsi liniștea din pricina mea și a scrierilor mele s-au legat de o propoziție pe care am scris-o: „Niciun om nu este atât de sărac încât să nu aibă ceva de dăruit.” Cuvinte care mi-au venit în minte gândindu-mă la un cerșetor pe care îl vedeam zilnic împărțind firimituri vrăbiuțelor.

Și totuși, detractorii mei susțin că l-aș fi plagiat pe Papa Ioan Paul al II-lea, care ar fi rostit ceva asemănător: „Nimeni nu este prea sărac ca să dăruiască și nici prea bogat ca să primească.”

Nu pot decât să zâmbesc în fața unei astfel de acuzații. Să descopăr că am gândit în aceeași direcție cu o personalitate atât de înaltă a lumii spirituale nu poate decât să mă bucure. Mă onorează, pentru că îmi demonstrează, încă o dată, că valorile pe care le transmit sunt universale, că mesajele mele au un fond uman puternic, că există o frumusețe comună în felul în care oamenii simt și exprimă generozitatea.

Dacă ar fi să ne luăm după logica acestor acuzatori, nimeni nu ar mai avea voie să gândească, să simtă sau să exprime o idee fără a risca să fie catalogat drept plagiator. După această teorie absurdă, ar trebui să credem că toți oamenii care au rostit vreodată cuvinte de iubire, de încurajare sau de înțelepciune s-au plagiat unii pe alții.

Ca să duc absurditatea mai departe, vă dau un exemplu simplu. Dacă spun acum: „Cei mai buni prieteni ne sunt părinții”, înseamnă că am plagiat milioane de oameni care au simțit și au spus același lucru. Și dacă mergem pe această logică strâmbă, chiar și un simplu „Bună ziua!” ar trebui considerat plagiat.

Doar că plagiatul înseamnă mult mai mult decât o propoziție sau o frază care, inevitabil, poate semăna cu alta. Și ce bine că este așa! Altfel, fiecare dintre noi am fi vinovați, fără voie, de a fi împrumutat, la un moment dat, un gând, un sentiment, o idee care, de fapt, aparține întregii omeniri.

După zece ani de scris, șapte cărți publicate și mii de texte așternute pe blogul meu și pe rețelele de socializare, cred că am demonstrat, fără echivoc, că pot scrie liber, că am o voce proprie și că nu am nevoie să mă inspir de la nimeni. Îmi respect cititorii cu toată ființa mea și nu aș trăda niciodată încrederea lor. Cuvintele mele sunt rodul trăirilor mele, al experiențelor și gândurilor mele, nu un ecou furat de la alții. Și, dincolo de toate, verticalitatea și profesionalismul editurii la care public de un deceniu sunt garanția că fiecare carte trece printr-un proces riguros, tratat cu maximă seriozitate.

Ironia întregii situații este că, imediat după ce acești detractori au început să trimită mesaje denigratoare despre mine, am început și eu să primesc mesaje despre ei. Oameni care i-au cunoscut, oameni care au avut de-a face cu ei mi-au scris fără să le cer, trimițându-mi dovezi despre adevărata lor față. Despre cum obișnuiesc să atace persoanele de succes sau pe cei care le refuză cererile, despre cum își construiesc „prestigiul literar” pe scandaluri, despre cum își inventează premii și merite și despre cum își vând cărțile la negru. Și nu voi spune mai mult… din decență.

Am înțeles, însă, mecanismul după care funcționează. Ei mizează pe scandal, pe vizibilitatea pe care o poate aduce un conflict fabricat. În sufletele lor există o disperare mută, o sete de recunoaștere care îi împinge spre orice cale, fie ea și întunecată, doar pentru a ieși din anonimat. Dar ceea ce nu înțeleg este că răutatea nu a dus niciodată la succes. Că notorietatea câștigată prin ură este un castel de nisip, spulberat la prima adiere a adevărului.

Dumnezeu nu ridică din umbră pe oricine. Nu îți oferă vizibilitate și recunoaștere decât atunci când le meriți și când intenția ta este să le folosești în scopuri nobile. Lumea își amintește de cei care construiesc, nu de cei care încearcă să dărâme. 

Vă îndemn să privim acești nefericiți cu compasiune. Cu siguranță, nu trebuie să fie ușor să trăiești sub povara urii, să-ți consumi zilele urmărind, pas cu pas, un om pe care pretinzi că nu-l suporți. Să-i citești fiecare postare, să-i scotocești printre comentarii, să îți sacrifici liniștea, poate chiar sărbătorile, doar pentru a găsi un nou prilej de a lovi. Să fii atât de obsedat de distrugerea cuiva, încât să nu-ți mai rămână timp să îți construiești propria viață.

Ce existență amară trebuie să fie aceea în care fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare acțiune trădează, de fapt, o frustrare adâncă, o invidie care mistuie, o neputință de a-ți depăși propria condiție! Nu poate fi ușor să trăiești la marginea succesului altuia, fără să poți clădi unul al tău.

Un om serios, un om care are ceva autentic de oferit, nu coboară niciodată atât de jos. Nu caută să se evidențieze prin denigrare, pentru că știe că noroiul aruncat în alții îl murdărește, mai întâi și cel mai tare, pe cel care l-a azvârlit.

Bullying-ul, calomnia, incitarea la ură și instigarea la comportament antisocial nu sunt acte de bravură, ci infracțiuni. Nu sunt semne de putere, ci dovezi ale slăbiciunii. Și nu sunt nicidecum mijloace prin care cineva își poate clădi un nume, ci doar prăpăstii în care, mai devreme sau mai târziu, se vor prăbuși singuri.

Vă mulțumesc, din suflet, pentru susținerea voastră. Și, din același suflet, vă adresez o rugăminte: dacă vreodată vedeți pe cineva atacându-mă pe mine sau cărțile mele, nu interveniți. Nu vă irosiți energia în discuții sterile, nu coborâți la nivelul celor care trăiesc din conflict. Prietenii și cititorii mei nu îmi datorează certuri inutile cu necunoscuți și nici nu trebuie să-mi apere numele... Pentru asta există avocați.

Detractorii nu caută adevărul, nu caută dreptatea. Ei caută doar atenție. Se hrănesc din scandaluri, își doresc cu disperare să fie băgați în seamă, să își vadă numele rostogolindu-se în comentarii. Își construiesc prezența nu prin ceea ce creează, ci prin ceea ce distrug. De aceea, vă rog, să-i evităm cu desăvârșire. Nu merită nici timpul nostru, nici gândurile noastre.

Cât despre ei… sper din tot sufletul ca, într-o zi, să-și învingă propriii demoni, să-și găsească liniștea și înțelepciunea de a-și trăi viața cu demnitate. Și poate, cine știe, să lase în urmă nu doar urme de umbră, ci și ceva bun.

Pentru că, atunci când timpul va trece peste noi toți, nu vor rămâne nici vorbele aruncate la mânie, nici răutățile celor care s-au luptat cu fantome. Vor rămâne doar cărțile. Doar cuvintele scrise cu sufletul. 😉