Iubiii, îmi aduci și mie o bere?!

Am scris cândva această postare pe profilul meu de facebook:

Se știe deja că bunele maniere au devenit, pentru mulți, ceva demodat și lipsit de rost... Dar parcă tot nu mă pot obișnui să văd că o femeie, care este însoțită de un bărbat, duce gunoiul. Sau cară sacoșe. Și nici că el stă în mașină la căldurică, în timp ce ea alimentează mașina opintindu-se cu pompa de combustibil în mână la stațiile peco. Sau că tot ea spală parbrizul în timp ce el o privește și stă cu mâinile în buzunare sau fumează relaxat, fiindcă e mașina ei, nu a lui, colegi fiind.
Și nu, nu ei sunt vinovați în proporție de 100% pentru asta...

Pe lângă comentariile pro și contra lăsate la postare, am primit și câteva mesaje prin care diferite persoane mi-au mărturisit nemulțumirile legate de partenerii lor de viață. Vă redau unul dintre mesajele primite – și nu a fost doar unul de acest fel -, fiindcă mi s-au părut interesante reacțiile prietenilor din lista mea:

"...dar să ştii că deşi ai dreptate, din păcate eu nu am putut să îmi educ soţul. A fost imposibil de lucrat cu el. Este aşa cum spui tu, ca să nu spun direct, un nesimţit. La treburi mă ajută doar dacă îi cer asta şi atunci cu reproşuri şi se victimizează de parcă numai el munceşte, cu toate că avem amândoi serviciu. Eu ajung acasă după ora 18, el mereu la ora 16. În drum spre casă mă opresc să fac cumpărături, el zice mereu că nu ştie ce să ia şi cum să aleagă şi nu face asta niciodată. Când ajung acasă îl găsesc la televizor sau dormind, iar dacă doarme nu pot face nimic prin casă că se enervează dacă fac zgomot, iar când se trezeşte la 9 seara vrea să comandăm mâncare, nu-i convine ce gătesc eu. Sigur, apoi vine maică-sa şi îmi spune că îl ţin cu mâncare de fast-food, tot eu sunt de vină. Dacă îl rog să pună rufe la uscat pe balcon, îmi zice că el nu e femeie, că râd vecinii de el dacă-l văd făcând asta, iar eu îngheţ iarna cu mâinile pe rufele umede şi reci, fără niciun ajutor. Crede că este de ajuns dacă dă cu aspiratorul o dată la săptămână, și atunci bosumflat că-l pun la treabă iar eu pun zilnic rufe la spălat, calc, şterg şi adun după el şi nu mai e nicio problemă, că, vezi Doamne, aşa e şi normal, că sunt femeie. Dacă mergem undeva şi trebuie să luăm ceva, nu se dă jos din maşină, eu trebuie să cobor, să car...
Dacă îi reproşez una sau alta, începe iar să facă pe victima și sare de fund în sus şi mă întreabă de ce m-am mai căsătorit cu el dacă nu îmi convine nimic. [...]”

M-a întristat să aflu și în acest fel, încă o dată, că există atât de multe femei care acceptă indolența bărbaților, lenea și lipsa lor de respect. Și continuă să se lase exploatate, slugărindu-i fără odihnă pe domnii (vorba vine) din viata lor. Fiindcă despre asta este vorba într-o căsnicie în opinia acestui tip de bărbați, nicidecum despre egalitatea dintre bărbat și femeie, nici despre împărțirea atribuțiilor (ceva absolut obligatoriu într-un cuplu) și nici despre independența femeii, ci strict despre nesimțire și tupeu.

O doamnă chiar mi-a mărturisit că atunci când merge la peco, soțul ei stă în mașină și ea este cea care alimentează. Și că asta se întâmplă de o viață. Când am întrebat-o de ce nu alimentează (și) el, mi-a spus că el nu știe cum și că nici măcar nu-l interesează să facă asta. Păi de ce nu-l interesează? Pentru că o are pe ea la dispoziție, e convenabil să facă femeia lucrul acesta, nu? Și nu, nici măcar nu-l interesează să o ajute, nu se gândește că nu e normal el să stea să se uite în timp ce ea trage de pompă, aleargă să plătească sau curăță parbrizul, oglinzile și luneta. Așa cum pe mulți nu-i interesează cum funcționează mașina de spălat rufe, cum nu-i interesează organizarea lucrurilor în casă și care își strigă nevestele de fiecare dată ba să le aducă un prosop, ba un maiou, pentru că ei habar nu au unde sunt lucrurile lor personale sau îl joacă fără pic de talent pe bărbatul distrat, care uită toate cele. Așa că, nu știu de ce, li se pare firesc să depindă de soții iar acestea să le aducă totul pe tavă, ca unor stăpâni, transformându-le din partenere de viață, în sclave personale. Dar dacă soția ar dispărea din viața lor într-o bună zi, ce-ar face?

Îmi amintesc de o scenă neplăcută întâmplată în casa unei prietene. Mă invitase să bem o cafea, după ce robotise toată ziua prin casă. Însă nu s-a putut bucura de puțină tihnă cu mine fiindcă soțul ei a chemat-o de câteva ori: ba să-i dea de mâncare, ba să-i aducă nu știu care tricou tocmai atunci – fiindcă domnu, odihnit, mergea în oraș să se întâlnească cu băieții. Iar punctul culminant a fost când a sunat-o din fața blocului să-i aducă încărcătorul de telefon. N-am spus nimic până în momentul în care ea mi-a zis cu tristețe: "Nici măcar o cafea nu pot să beau în liniște, așa face mereu." Și mi-am amintit de câte ori m-a călcat pe nervi purtarea lui, când la petreceri îi cerea ei să-i pună de mâncare în farfurie (întrerupând-o din mâncat sau din conversații fără nicio jenă), când îi cerea să-i aducă de băut sau când ea căra una, alta, iar el stătea la taclale sau fuma.
În ziua aceea, prietena mea i-a spus soțului ei că nu are chef să coboare să-i ducă încărcătorul, că are musafiri și că nu are decât să vină să și-l ia singur. Drept pentru care, „domnul” a venit în casă și i-a șuierat printre dinți: "Crăpai dacă veneai tu să mi-l aduci? Sau crăpa musafira?" Și, chiar dacă m-am așteptat ca prietena mea să-i tolereze obrăznicia, de data aceea i-a reproșat tot ce a avut pe suflet, de parcă nu mai putea să tacă și să-i rabde nesimțirea. Dar el i-a întrerupt rafala de reproșuri și i-a spus: "Nu mai sunt bun că te influențează asta?" (la mine se referea, desigur). De multe ori am văzut această atitudine la cei incapabili să-și accepte minusurile. Și acum, după ce au divorțat, iar ea duce în sfârșit o viață liniștită, având numai grija ei, fără să mai cocoloșească un ditamai bărbatul ca pe un plod răsfățat și prost crescut, el trăiește cu impresia că ea a fost influențată negativ de alții, că a fost instigată împotriva lui... și încă e convins că era totul perfect în relația lor. Da, chiar era totul perfect însă doar pentru el, fiindcă totul era despre el, nu și despre ea. Iar eu continui să cred că ea a divorțat chiar foarte târziu, când era prea obosită și prea sătulă să-i facă mereu pe plac, să se simtă folosită și, mai ales, să simtă că nu este tratată cu respect. Merita să aibă o viață mai bună cu mult mai devreme.

Printre comentariile lăsate la postarea de pe facebook (menționată de mine la început), o doamnă a lăsat acest comentariu:

"[...] atunci când o femeie și un bărbat câștigă la fel, nimic nu justifică gaura din canapea pe care o face EI, când ajung acasă, față de ELE, care n-au aer nici să respire pentru câte corvezi le așteaptă. În plus, osatura, numărul la pantofi, fragilitatea, tocurile cui (pentru a nu se plăcea doar ele, ci să fie și pe placul domnilor cu care conviețuiesc) chiar sunt argumente SOLIDE pentru care un prinț din ăsta neîncoronat n-are nicio justificare să stea cu ochii-n telefon până bagă EA benzină, agățându-și ciorapii prin pompă pe-acolo. […]"

Voi încheia, însă, cu acest mesaj pe care mi l-a trimis un bărbat, fiindcă, din fericire, mai există și din această specie rară și depinde enorm de noi ca ei să nu fie pe cale de dispariție:

"Pentru că sunt bărbat nu concep următoarele:
Să-i trimit unei femei mesaj fără a începe cu un salut.
Femeia de lângă mine să ducă alte bagaje decât poșeta. Nu contează câte bagaje avem, mi le pun în cap, dar nu există să care ceva femeia de lângă mine.
Să merg în restaurant și să plătească o femeie nota de plată. M-aș simți ultimul om, nu știu dacă există bărbat mai nesimțit decât cel care lasă o femeie să plătească în restaurant când e cu el la masă. Singura excepție este atunci când o femeie își serbează ziua de naștere și sunt invitatul ei.
Și nu concep nici să stau pe scaun undeva unde vreo femeie stă în picioare. Nu vrea locul meu, stau și eu în picioare, că așa este elegant și civilizat.
Să merg în fața unei femei și să o las în urmă.
Să invit o femeie în mașina mea dacă mașina nu este curată.
Să aștept la rând într-un magazin iar în spatele meu să fie o femeie. O las în fața mea! Și două dacă sunt, le las în fața mea. Fiindcă așa este normal!
Să stau pe canapea și femeia să aspire casa sau să muncească prin casă. Mă fac util imediat, nu stau și mă uit la ea cum robotește și eu mă uit la pereți, de exemplu.
Să curețe o femeie în urma mea. Nu e datoria ei să adune după mine, fiindcă nu e sclava mea."

În concluzie, fiecare are bărbatul pe care îl merită. Nu credeţi?

Fragment din cartea Iubitelor mele prietene - de Irina Binder și Carmen Voinea-Răducanu