Ne mai întâlnim… doar ca să ne simțim singuri?

La începutul pandemiei, când majoritatea ne plângeam că nu mai putem ieși împreună, că ne lipsesc întâlnirile cu prietenii și că viața socială a fost pusă pe pauză, i-am spus cuiva un adevăr incomod: de ce ne lamentăm atât, când, oricum, mulți dintre noi stăteam mai mult pe telefoane decât unii cu alții?

Nu știu dacă am fost vreodată la restaurant fără să văd măcar un cuplu sau un grup de oameni cufundați în ecrane, absenți, fără să schimbe un cuvânt. O tăcere ciudată, spartă doar de lumina rece a telefoanelor, de degete care derulau frenetic fluxuri nesfârșite de postări și mesaje.

Mi s-a întâmplat și mie. Să mă văd cu oameni care, deși prezenți fizic, erau departe cu gândul. Să primesc vizite în care conversația era întreruptă constant de notificări, de scrolling fără sens, de jocuri absurde. Și nu, nu era vorba despre urgențe, despre treburi ce nu suportau amânare. Era doar obiceiul – acel reflex modern de a fi mereu conectați la o realitate artificială, de a nu ști să fim cu adevărat acolo, împreună.

Iar cel mai trist nu e că se întâmplă, ci că am început să acceptăm asta ca pe un firesc. Dar nu este. Un om cu bun-simț îți respectă timpul, îți oferă atenția lui, te ascultă. Nu îți arată, prin fiecare privire fugară spre ecran, că e plictisit de tine, că lumea virtuală este mai plăcută decât prezența ta. Nu te face să te simți un intrus, un decor mut într-un cadru în care el se află doar fizic, dar nu și sufletește.

Poate că nu pandemia ne-a îndepărtat unii de alții. Poate că doar ne-a arătat cât de departe eram deja.

Am ieșit la restaurant cu oameni care nu au lăsat telefonul din mână nici măcar pentru a-și comanda din meniu. A fost nevoie ca altcineva să facă asta pentru ei… Nu din neputință, nu din vreo urgență, ci pur și simplu pentru că nu s-au desprins nicio clipă de ecran.

Unora le-am atras atenția, dar parcă am vorbit cu pereții. Ba chiar mi s-a spus, cu o nonșalanță incredibilă: „Tu povestește, că eu te aud.” Cât de mult trebuie să desconsideri un om ca să-l tratezi ca pe un televizor care rulează în fundal? Dacă iubești atât de mult telefonul și lumea virtuală, de ce nu rămâi acasă? De ce îmi irosești timpul, când aș putea fi într-o conversație reală, autentică, cu cineva care chiar e prezent?

Am fost la întâlniri de grup unde bucuria revederii a durat doar câteva minute, până când unii au început, inevitabil, să își verifice telefoanele. Au bifat prezența, au zâmbit pentru poze, apoi s-au întors la lumea lor virtuală. Grăbiți să posteze despre cât de bine se distrează, să demonstreze că au prieteni, deși, în realitate, cu mulți dintre ei abia au schimbat câteva cuvinte.

Cum să crezi că asta înseamnă prietenie? Că un „like” sau un story postat din același loc echivalează cu o legătură autentică? Și apoi ne mirăm că și în viața reală, exact ca în cea virtuală, ne împrietenim rapid și superficial, fără să ne cunoaștem cu adevărat, fără să ne oferim timpul necesar, iar la prima neînțelegere ne dăm „block” unii altora – la fel de ușor cum am apăsat „accept” cândva.

În luna august, România devine punctul de întâlnire al prietenilor mei plecați în străinătate. Se întorc acasă, dornici să revadă locuri și oameni, iar eu încerc să-mi reorganizez timpul astfel încât să mă pot întâlni cu toți. Nu contează că am vizitat Castelul Bran, Peleșul sau alte obiective turistice de nenumărate ori – merg din nou, cu fiecare în parte, stau la cozi, suport căldura, oboseala, îmi ofer timpul și răbdarea ca să-i ajut să redescopere frumusețile pe care, uneori, le-au lăsat în urmă.

Dar prea puțini se mai bucură cu adevărat de aceste revederi sau de locurile în care ajung. Majoritatea caută doar să bifeze încă o destinație, să facă poze și să le posteze pe rețelele de socializare. Petrec mai mult timp sortând cadrele perfecte pentru Instagram decât savurând momentul.

Iar după ce au postat, se pierd în lumea virtuală, acaparați de notificări și de numărul de aprecieri. Și, în acel moment, îți dai seama că nici tu nu ești mai important decât locurile pe care le-au vizitat. Că, la fel ca un obiectiv turistic bifat în grabă, și prezența ta devine doar o etapă trecută pe listă. Îi vezi cum scrolează absenți pe Facebook, Instagram sau TikTok, cum se lasă absorbiți de ecrane, iar tu rămâi singur, deși ești în mijlocul unui grup de oameni de care ți-a fost dor...

De ce ne mai întâlnim? Doar ca să ne salutăm formal, să ne cântărim din priviri, evaluând cine s-a îngrășat sau cine a slăbit? Să ne analizăm reciproc noile achiziții, hainele, mașinile, ceasurile, ca într-un joc absurd al aparențelor?

Ne vedem doar ca să bifăm încă o revedere, să facem câteva poze împreună, să le postăm pe Facebook, iar apoi să stăm ca niște străini, fiecare pierdut în telefonul lui?

Dacă lumea virtuală îți este mai importantă, atunci rămâi acolo. Scrolează cât vrei, postează, verifică-ți notificările. Eu nu am timp și nici nu-mi place să mă simt singură printre oameni.

Prietenia nu înseamnă doar să împărțim același spațiu pentru câteva ore, să ne așezăm la aceeași masă, fiecare cufundat într-un ecran. Nu înseamnă să ne vorbim fără să ne ascultăm, să râdem fără să simțim, să postăm fotografii care mint despre cât de bine ne simțim împreună.

Unde sunt conversațiile sincere, serile în care ne pierdeam în povești fără să simțim cum trece timpul? Când am încetat să mai fim prezenți unii pentru alții, să ne privim în ochi, să ne ascultăm cu adevărat?

Dacă prietenia noastră se rezumă la notificări, la un „like” dat din obișnuință, la o întâlnire superficială urmată de tăcere, atunci poate că nu mai are sens. Nu mă mai regăsesc în relații unde suntem împreună, dar fiecare e de fapt singur.