Ierni la bunica

Este incredibil cum poate o simplă aromă să te poarte înapoi în timp, să-ți răscolească amintirile și să redea viață unor chipuri demult plecate. Mirosul de ceai de mușețel m-a dus în copilărie, în casa bunicii prietenei mele Timeea. O bunică blândă, cu ochi calzi și mâini trudite, care nu doar că ne primea cu brațele deschise, dar părea că trăiește pentru a îngriji și a ocroti.

Nu știu cum reușea bunica, dar mereu găzduia câțiva copii, de parcă sufletul ei încăpător nu cunoștea margini. Avea doar o nepoțică, dar nu părea să-i fie de ajuns. 

– Lasă copiii la mine, Rodico, fă-ți tu treburile tale. - îi spunea adesea, unei vecine istovite de muncă, nevoită să-și lase adesea copiii singuri.

Și îi lua, pe toți, fără ezitare, fără să-și calculeze puterile, fără să ceară vreodată ceva în schimb.

- Dar ai deja vreo trei copii pe cap, Măiță, cum mai poți?

Dar bunica putea. Nu știu cum reușea, dar niciodată nu se plângea de oboseală, de vreo durere sau că i-ar lipsi ceva. Tare bine își ascundea tainele inimii. Era o mână de om, mai mult oase decât carne, dar ducea pe umeri mai mult decât un gospodar voinic. Tăia lemne, îngrijea gospodăria, hrănea animalele și, pe lângă toate acestea, își deschidea inima pentru alții.

Noi, copiii adăpostiți sub acoperișul ei, habar nu aveam ce înseamnă greutățile. Ne jucam, râdeam și ne bucuram de o copilărie ca-n povești. Bunica era acolo, ca o icoană vie, veghea mereu asupra noastră, iar noi, oricât de mult am fi zburdat prin curte, știam că la finalul zilei, în casa ei, ne aștepta căldura sobei și tihna unei lumi fără griji.

Odată, am surprins-o fără basma. Era seară, și când am deschis ușa odăii ei, am găsit-o în genunchi, rugându-se. Părul ei alb, lung și mătăsos, răspândea în aer o liniște adâncă, aproape sfântă. M-a mirat să o văd așa - până atunci, nu-mi dădusem seama că era bătrână. Era ca un titirez, mereu în mișcare, mereu cu treabă, mereu cu un zâmbet blajin pe buze.

Se trezea cu noaptea-n cap, dar nu mânca nimic înainte să hrănească animalele și să aprindă focul în sobă, ca noi să ne trezim într-o cameră caldă. Dar ea se trezea în frig… Iar acum, uneori, când îmi întind picioarele dimineața pe covorul moale din camera mea, nu pot să nu mă gândesc la ea, la tălpile ei goale, înghețate, pe podeaua aspră, la papucii ei vechi, din plastic, reci și uzați…

Pe lângă copiii pe care-i îngrijea, mai avea grijă și de o bătrână vecină, rămasă singură, căreia îi ducea mâncare caldă și îi curăța zăpada din fața porții. Nu-i critica niciodată pe copiii femeii pentru că nu veneau mai des. Spunea doar, cu blândețea ei obișnuită:

– Săracii de ei, au viață grea la oraș, n-au timp…

Nu vorbea niciodată urât despre nimeni. Nu o auzeai niciodată revoltată, nemulțumită sau plângându-se de ceva. Nu avea timp să gândească rău despre alții, era prea ocupată să facă bine.

La ora șapte dimineața, când alții abia se trezeau, curtea bunicii era deja măturată, animalele hrănite, iar micul dejun aștepta cumințel pe masă. Dar nu ne trezea. Aștepta, răbdătoare, „să ne facem somnul”. Apoi, când deschideam ochii, ne înșira frumos în fața chiuvetei din bucătărie și ne spăla pe față, folosind un ștergar alb, brodat, care mirosea fie a ger proaspăt, fie a naftalină.

După micul dejun, dădeam năvală afară. Iernile copilăriei erau altfel - feerice, pline de zăpadă, de săniuș și râsete. Ziua trecea prea repede, și doar vocea bunicii, chemându-ne la masă, ne aducea aminte că trebuie să intrăm în casă. Uneori, venea ea afară, cu un castron de gogoși calde, pudrate cu zahăr, iar alteori, când gerul mușca prea aspru, ne strângea în jurul mesei și ne încălzea cu un ceai îndulcit cu miere.

Mâncărurile ei - simple, de post, adesea - aveau gust de dragoste și de casă. Cartofii prăjiți peste care turna mujdei de usturoi, murăturile din butoiul vechi din pivniță - toate aveau un farmec aparte. Nu ne păsa că sunt nesănătoși cartofii prăjiți. Ne păsa doar că erau făcuți de bunica.

Seara, când ne punea în pat, făcea fiecăruia semnul crucii pe frunte, ne învelea cu grijă, iar noi adormeam liniștiți, sub greutatea unei plăpumi care nu era doar călduroasă, ci părea că ne acoperă cu toată dragostea lui Dumnezeu. După ce pleca din cameră, mai șușoteam între noi, râdeam, ne făceam planuri pentru a doua zi. Și așteptam, nerăbdători, zorii, ca să ne bucurăm din nou de copilăria noastră fără griji.

Noi nu știam atunci că toate grijile lumii atârnau pe umerii firavi ai bunicii. Pentru că bunicii noștri nu și-au lăsat grijile pe umerii nimănui.

Nu știam că, în timp ce noi dormeam liniștiți, ea încă mai avea treburi de făcut. Nu știam că mâinile ei aspre și muncite meritau mai mult decât un ștergar brodat. Nu știam că picioarele ei obosite ar fi avut nevoie, dimineața, de un covoraș moale și pufos. Și de niște papuci moi și călduroși…

Mi-am băut ceaiul de mușețel și am lăsat o lacrimă să cadă, gândindu-mă la bunica. La mâinile ei aspre și muncite, la privirea blândă în care încăpea întreaga lume, la pașii ei mici, grăbiți, ce nu se odihneau niciodată. Și m-am întrebat, cu un nod în gât, dacă a știut vreodată cât de mult am iubit-o...