Oameni care nu ne (se) uită

 

Cu ani în urmă, am locuit, pentru o scurtă perioadă, într-un apartament la etajul trei al unui bloc. Nu cunoșteam aproape pe nimeni dintre vecini, doar șeful de scară și o vecină curioasă, un fel de „cameră de supraveghere” a blocului. Ea știa tot: cine intră, cine iese, cine are musafiri sau cine nu plătește întreținerea la timp. Eu, însă, eram mai mereu pe fugă, rareori aveam timp să observ ce se întâmplă în jurul meu.

Într-o zi rece de noiembrie, stăteam pe balcon, căutând cu privirea două pisici pe care obișnuiam să le hrănesc. Atunci am văzut, pe balconul apartamentului de la etajul inferior al clădirii din scara alăturată, un băiețel care stătea ghemuit pe un scaun. Ochii lui mari, triști și curioși s-au ridicat spre mine pentru o clipă iar eu i-am zâmbit. Dar el s-a retras rapid, ca o umbră speriată, ascunzându-se în celălalt colț al balconului.

Am rămas acolo, uitându-mă în tăcere spre balconul lui. Stătea nemișcat, zgribulit, ca și cum frigul nu conta. Cerul se întunecase brusc, iar aerul devenise rece și tăios. M-am întrebat dacă s-a încuiat din greșeală pe dinafară sau, mai rău, dacă era pedepsit. Dar ce fel de părinte și-ar lăsa copilul afară, în frig?

Am deschis fereastra balconului și am strigat încet:

– Hei! Te-ai încuiat pe dinafară?

Băiețelul m-a privit pentru o clipă și a clătinat din cap.

– Ești pedepsit?

Un alt „nu”, spus fără cuvinte, doar cu o mișcare a capului.

Am înțeles că nu voia să vorbească, așa că l-am lăsat în pace. Mai târziu, când am ieșit din nou pe balcon, l-am zărit acolo, neschimbat. Deși frigul se întețise, băiatul era îmbrăcat la fel, într-un trening subțire, stând ghemuit, cu privirea pierdută în zare.

– Vrei orez cu lapte? Tocmai l-am făcut. Pun și dulceață deasupra, i-am spus. 

Ochii lui s-au mărit, dar a rămas tăcut. Fără să aștept un răspuns, am intrat în casă, am pregătit un castron cu orez cald și am improvizat un "lift", mai precis o găleată în care am așezat o păturică, o sticlă de apă, o linguriță învelită într-un șervețel și deasupra castronul cu orez. Fereastra dormitorului meu, fiind mai aproape de marginea balconului unde el aștepta, mi-a permis să coboar găleata, suspendată pe un cordon elastic de rufe, oprind-o în dreptul lui. Băiețelul a luat găleata cu grijă, uitându-se mereu spre ușa balconului, de parcă se temea să nu fie văzut. A mâncat încet, cu gesturi mici, iar eu îl priveam, ținând găleata suspendată. Când a terminat, a vrut să așeze castronul și lingurița înapoi în găleată, dar i-am spus să ia păturica și să se acopere cu ea. 

- O poți ascunde undeva, i-am spus încet. Avea unde, pe balconul lui se aflau mai multe cutii din carton și o sanie.

Aceea a fost prima noastră „conversație”, iar în zilele care au urmat, am început să verific cu regularitate balconul vecin. L-am revăzut pe băiat într-o dimineață și, neavând acasă nimic mai potrivit, i-am trimis, prin același lift improvizat, o banană și câteva bomboane.

Într-o zi, am întâlnit-o pe vecina care părea să știe tot ce se întâmpla în jur și, profitând de faptul că m-a abordat, am privit spre balconul unde îl văzusem pe băiețel și am întrebat-o:

- Cine locuiește acolo, la etajul doi? Că am văzut un băiețel, cred că are vreo 8-9 ani...

- Acolo la doi, în scara B? O femeie tânără, stă cu chirie. Scoate copilu' ăla să stea pe balcon cât timp ea are “musafiri”, dacă înțelegi ce vreau să spun. Dar băiatul nu este al ei, ci al surorii ei care muncește în străinătate...

Auzind-o, inima mi s-a strâns dintr-o dată. Înțelegeam acum de ce acel copil petrecea atâtea ore afară, în frig. Am decis să fac mai mult pentru el și i-am cumpărat o haină groasă, mănuși și câteva cărți frumoase. Într-o seară, i-am trimis haina, iar el mi-a mulțumit timid și încurcat, cu o privire care spunea mai mult decât orice cuvinte. 

M-am gândit chiar și la posibilitatea de a mă „împrieteni” cu mătușa lui și de a o ruga să-l lase să stea la mine în timp ce ea ar avea „musafiri”... și am sperat că voi reuși să găsesc o cale de a pune acest plan în practică.

Și astfel, dacă îl vedeam pe balcon, îi trimiteam cu “liftul” improvizat mâncare, deserturi sau cărți de povești. Îi vorbeam încet, în șoaptă, ca să nu atragem atenția. Încercam să-i fac timpul mai ușor, să-i aduc o rază de lumină în singurătatea lui.

Apoi, într-o zi, nu a mai apărut. Am aflat că mătușa lui și băiețelul se mutaseră, iar eu am rămas cu regrete că nu apucasem să-i dau toate lucrurile pregătite pentru el. M-am rugat pentru el, sperând că viața îi va fi mai bună, că va găsi un loc mai cald și mai sigur.

Anii au trecut, dar amintirea băiatului din balcon a rămas ca o umbră blândă, cu o adâncă melancolie, în colțurile inimii mele. Într-o zi, când am trecut pe lângă blocul din care mă mutasem, gândul mi-a zburat către acel băiețel… Doamne, cum a zburat timpul! Ar trebui să aibă acum în jur de 20 de ani, cred… mi-am spus în gând.

Iar după un timp, am primit un mesaj pe facebook:

„Sărut mâna. Mă bucur din suflet să vă regăsesc. Eu sunt băiatul acela din balcon... Vă mai amintiți de mine? Vreau să vă mulțumesc din toată inima pentru tot ce ați făcut pentru mine și să vă spun că eu am învățat să fiu bun datorită dumneavoastră.”

„Ce mică este lumea!” i-am răspuns, emoționată de această regăsire atât de neașteptată.

„Nu lumea este mică, doamnă. Inima dumneavoastră este mare!”...